Favoriţii multor cronicari muzicali la premiul Mercury din 2006 vin din Birmingham, zonă cu tradiţie într-ale rockului - de la Moody Blues, Traffic, E.L.O., Charlatans sau Duran Duran pînă la Black Sabbath, Judas Priest ori Napalm Death. Şi n-au legătură cu mai nimeni din cei amintiţi. Şi nu pentru că s-au format în Londra. Poate faptul că sînt o gaşcă multinaţională să aibă ceva de-a face cu eclectismul şi aparenta stranietate a muzicii & apariţiilor lor (cel puţin excentrice), care i-au făcut pe mulţi critici să le închine veritabile ode, transformîndu-i în hype-ul alternativ nr. 1 al momentului. Într-adevăr, nu vezi în fiecare zi o trupă compusă dintr-un britanic - Fyfe Dangerfield (Hutchins) la voce/pian/orgă (şi compozitor), un brazilian (MC Lord Magrăo) cu un background în trupe de death metal şi instrumente "experimentale" (maşini de scris, cutii de chibrituri etc.) la chitară, un canadian şcolit clasicist (Aristazabal Hawkes) la double bass şi un tobar scoţian (Greig Stewart aka Rican Caol) căruia îi place să apară costumat în rochii...
Dincolo de toate acestea, Through the Window Pane e un album interesant. Epic, grandios, sentimental, evocînd ba experimentele psihedelice ale unor Beatles sau Beach Boys pe la sfîrşitul deceniului 7 (Through the Window Pane), ba ceva jazz (Coltrane, Coleman) ba pe Simple Minds (mai ales prin vocea lui Fyfe) sau U2 pe la începuturile lor. Dar şi virajele anti-pop ale unor Talk Talk sau ciudăţenia unor Beta Band, în spiralele armoniilor orchestrale. Muzical şi liric, avem de-a face cu un art-pop atmosferic, lent, dar marcat de crescendo-uri instrumentale (viori, orgă), axat pe poveşti de dragoste şi singurătate, exuberant şi trist deopotrivă, centrat pe mici observaţii/detalii, în vîna unui Neil Hannon (Blue Would Still Be Blue, We're Here). Cu accente de samba (Annie, Let's Not Wait) şi swing (epicul Săo Paolo), balade melancolice (Redwings - cu fascinanta Joan As Police Woman acompaniindu-l vocal pe Dangerfield -, If the World Ends) şi două momente de pop clasic pur în cele două single-uri de pînă acum, Made Up Lovesong #43 şi Trains to Brazil. Guillemots au ceva din căldura reţinută a unor James (chiar şi în frazarea lui FD) şi sună suficient de variat ca să fie un antidot la majoritatea tot mai formatată din care se compune şi scena indie actuală, dar parcă dincolo toate (multele) ecouri - sonore, dar şi cinematografice - pe care ţi le trezeşte TtWP lipseşte ceva. Încă nu-mi dau seama ce anume, poate e doar vorba de faptul că pe alocuri amintesc prea tare de ambiţiile rock-melodic-de-stadion ale unopr Coldplay sau Keane. Aşa că mai aştept puţin pînă să mă extaziez.