Aş vrea să urlu. Sau să scriu doar două cuvinte, cu majuscule dacă se poate. Dezamăgirea anului!
Ce faci dacă eşti Matt Bellamy din Teignmouth, Devon şi la 21 ani ai compus, interpretat şi scos în lume, cu trupa ta, cel mai tare debut rock britanic din anii '90 (excluzînd, poate, Suede şi Placebo), Showbiz? Şi l-ai continuat cu ceva la fel de spectaculos, Origin of Symmetry, care le-a mai tăiat din elan mulţilor detractori care ziceau că trupa ta e un soi de Radiohead de mîna a doua - comparaţie mai tîmpită şi superficială (şi abuzată!) rareori mi-a fost dat să întîlnesc, pentru că dincolo de combinaţia de clape şi chitări, plus alternanţele (în aceeaşi piesă) de tip quiet/loud, Muse n-au nimic de-a face cu Yorke & co. Îmbinarea de rock heavy, grandoare epică, histrionism de operetă şi kitsch glam complet over-the-top îi apropie mult mai curînd de alde Queen, Sparks, Roxy Music sau Bowie din perioada lui Ziggy Stardust. Fapt dovedit din plin pentru oricine a ascultat magnificul Absolution (2003), veritabilă operă/cabaret rock şi momentul în care au început să cucerească America. Dar să revin la întrebare. De unde oroarea asta? Un album în care nici o piesă nu se leagă cu alta, nu există nici un soi de coerenţă/unitate stilistică sau tematică, dincolo de versuri gen "together we're invincibile" (Invincible), "You will burn in hell for your sins" (Take a Bow) ori "when diseases fill the skies, it's just our leaders in disguise" (Exo-Politics) care se vor protestatar-politice (asta ar fi o asemănare cu Radiohead, dar chiar nu e cazul...), dar sînt doar idioate şi banal/explicite. Clapele furtunoase şi chitările isterice sînt încă acolo, e adevărat, ca şi falsetul spectaculos lui Bellamy (ce face din Supermassive Black Hole, de altfel cam singura piesă bună, un moment electrizant de funky şi erotic) şi suprapunerile vocale, dar inspiraţia (ca să nu zic muza!) a luat o pauză. Black Holes and Revelations e hard rock/heavy metal (prea) melodios şi supra-produs, mustind de sintetizatoare, înecat în reverburi şi ultra-prelucrat (Map of the Problematique, cu acordurile lui demne de un Giorgio Moroder, Assasin, catastrofalul Knights of Cydonia), cu Bellamy crezîndu-se ba Prince (Starlight), ba Freddie Mercury (teatralul Soldier's Poem), ba chiar Yorke, dar cel de pe Pablo Honey, sau Jeff Buckey (Invincible).
Mulţi i-au zis capodoperă, "Ok Computer-ul sau Holy Bible-ul lor", dar am senzaţia că au ascultat altceva. Pentru că oricît mă străduiesc (şi mă chinui deja de vreo lună juma'), nu aud decît o cacofonie isterizantă şi lipsită de suflet în care abia se mai disting o voce şi un talent care mi se păreau cîndva extraordinare. Revelaţia îmi scapă cu desăvîrşire. Teamă mi-e, însă, că şi lui Matt & co...