Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

DaKINO 13 / "Gîndeşte pozitiv!" Mîine va fi mai rău


România Liberă, noiembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca niciodată, Festivalul Internaţional de Film DaKINO a adus în secţiunea Delicateselor, adică a lungmetrajelor de seară (premiate, lăudate, controversate) filme unul şi unul. Este deja o tradiţie ca pe lîngă scurtmetrajele din concurs să se proiecteze şi lungmetraje, ca teaser, probabil, pentru publicul nefamiliarizat cu filmele de 10 minute. Deşi parte din filmele de seară ale încheiatei ediţii (24-29 noiembrie) vor intra şi pe marile ecrane (le aduce Independenţa Film ‘97), mult public tînăr s-a înghesuit la Palatul Naţional al Copiilor, probabil pentru că a crezut că e singura ocazie de a vedea, de exemplu, Dogville -ul lui Lars Von Trier. La ultimul film al lui Quentin Tarantino, Kill Bill, sala a fost arhiplină, s-a stat inclusiv pe jos, ceea ce i-a determinat pe organizatori (Fundaţia Anonimul) să mai organizeze o proiecţie. Deşi e mai apropiat de Pulp Fiction şi Reservoir Dogs decît de Jackie Brown, Kill Bill duce oroarea pînă în pînzele albe, oferind un "leac de frică" celor care duc mîinile la ochi în faţa violenţei. Uma Thurman, într-o formă aerodinamică, taie mîini şi picioare, zdrobeşte capete cu uşa, taie capete şi face ca sîngele să stropească parcă dintr-o ţîşnitoare, totul pe fondul unei poveşti despre răzbunare, o poveste cu raţiuni verosimile, romantice chiar, dar înţepate în permanenţă de nebunia lui Tarantino care se află aici în plin delir.

Seria lungmetrajelor din festival pornise însă potolit, în notă calmă, cu proiecţia Oscarului pentru film străin din acest an, filmul german Nicăieri în Africa de Caroline Link. Era prima zi a festivalului, seara de gală, dinamitată fără milă de schimonoselile ridicole ale lui Radu Gheorghe, adus în scenă, pentru a încălzi atmosfera, împreună cu un sextet dizarmonic. A urmat un film pe care mulţi l-au comparat cu Departe de Africa. De fapt, doar Kenya era locul comun, pentru că filmul german aducea în discuţie problema Holocaustului văzută dintr-un unghi original, din Africa, unde o familie de evrei germani se refugiază încercînd să-şi refacă existenţa şi coeziunea interioară. Nu peste măsură de inteligent, filmul avea meritul că te făcea martorul unui punct de vedere insolit asupra unor evenimente istorice de regulă surprinse de dinăuntru.

Departe/Uzak de Nuri Bilge Ceylan (Marele Premiu al Juriului şi Premiul pentru cel mai bun actor la Cannes 2003) se folosea cu bună ştiinţă de ritmul lent (sau de lipsa lui) pentru a reda cît mai natural viaţa tristă a doi veri care sunt nevoiţi să împartă o vreme aceeaşi locuinţă din Istanbul. Unul e fotograf, cu un oarecare succes, dar află că fosta nevastă (pe care încă o iubeşte) va pleca în Canada, şi deci n-o va mai vedea niciodată. Celălalt a venit de la ţară ca să caute de lucru şi nu găseşte. Fără să bruscheze nici o pîrghie, regizorul turc se mulţumeşte să lase cumva ca totul să vină de la sine, şi în timp relaţiile dintre cei doi bărbaţi devin vizibile, resorturile psihologice clare, laşităţile, frustrările, spaimele devin mult mai vizibile pentru spectator decît pentru personaj. Şi peste ritmul acesta interior, peste tristeţea şi renunţarea de zi cu zi şi din momentele critice, vine o imagine care de multe ori îngheaţă în coordonatele unui tablou de o frumuseţe stranie. Cerul are o culoare rozalie, Bosforul pare gri-lucios, iar personajul principal - o pată neagră pierdută în peisaj. Mai mare surpriza, după proiecţie, să aflăm chiar de la Nuri Bilge Ceylan că de fapt filmul a fost făcut cu bani foarte puţini, că actorii erau neprofesionişti şi că echipa avusese doar cinci membri.

Un alt fel de tăcere foloseşte copilul-minune ale cinematografului iranian (şi al tatălului său) Samira Makhmalbaf în La cinci după-amiază (Premiul Special al Juriului la Cannes 2003). Celebra tăcere a filmelor iraniene care pe mulţi îi plictiseşte. Tăcerea femeilor afgane care, acoperite de voaluri albastre şi de umbrele, înaintează, privite din spate, pe un drum gălbui. Filmul se ocupă de perioada imediat următoare căderii regimului taliban, cînd ţara arată ca distrusă de un război atomic, oamenii bîntuie ca nişte stafii, căutînd apă şi căutîndu-se unii pe alţii, copiii mor cu zile, iar o tînără speră, cu o puritate deplină, să se emancipeze purtînd pantofi cu toc şi pregătindu-se să candideze la Preşedinţie. Printre bornele acestei tristeţi calme apar din cînd în cînd secvenţe de un umor excelent, cum e discuţia dintre fată şi militarul francez, siderat de intenţiile ei prezidenţiale, nesigur asupra motivelor pentru care l-a votat pe Chirac, apoi ceremonios şi grav cînd îi dă salutul de onoare, ca unui adevărat preşedinte. Umorul şi judecata asupra lumii sunt de o calitate la fel de fină ca şi liniştea acestui film de negustat într-o dispoziţie, să zicem, à la Kill Bill.

Lista delicateselor a mai cuprins The Brown Bunny de Vincent Gallo, Zatoichi de Takeshi Kitano, Spun de Jonas Akerlund, The Barbecue People de Yossi Madmon şi David Ofek şi, cireaşa de pe tort, Dogville. “Gîndeşte pozitiv!”, spunea sloganul acestei ediţii DaKINO (a 13-a), în vreme ce pe afiş două capete de benzi de film se înălţau imitînd Gemenii. Neinspirată, imaginea te trimite cu gîndul la Murphy: "Zîmbeşte, mîine va fi mai rău", dar se potrivea ca nuca-n perete şi cu festivalul şi, mai ales, cu sloganul. Interpretată în cheie absurdă şi ţinînd cont de tematică, invitaţia ar dori poate să ne facă să ne bucurăm mărunt cînd lumea se duce de rîpă.

Palmaresul DaKINO:

La categoria film documentar, Premiul pentru cel mai bun film i-a revenit documentarului belgian Şcoala Meninó Luz de Jean-Noël Lansival; Premiul pentru regie l-a primit croatul Branco Istvanciuc pentru Fîntînarul; Premiul pentru imagine - Mada de Paul Bloas (Franţa), şi o menţiune specială Pasiunea pentru frumuseţe. Jurnalele Mariei, Regina României de Sorin Ilieşu (România).

Mai mulţi români premiaţi la secţiunea film de ficţiune, unde Marele Premiu tot peste graniţe pleacă, mai exact la Peter Vogt, în Polonia, pentru Vatmanul. Ascuns peste ani de Jens Jonsson (Suedia) a primit Premiul de imagine şi Pe de rost de Nicolas Birkenstock (Franţa) Premiul pentru scenariu. Trei filme au obţinut premii speciale: Pe aripile vinului de Cornel Porumboiu (România), Iluzii optice de Eugen Erhan (România) şi Moartea tatălui de Chris Sheperd (Marea Britanie). Iluzii optice a primit, de asemenea, şi Premiul Criticii. În premieră, în acest an publicul a putut premia filmul preferat, acesta fiind, în urma numărării voturilor, Zbor deasupra unui cuib de curci de Ovidiu Georgescu. TVR, partener al festivalului, a acordat un Premiu de debut Cristinei Poenaru (Universitatea Media) pentru documentarul Viaţa - captiva pasiunii. O altă premieră a fost Premiul TV 5 pentru cel mai bun film francofon. Acesta i-a revenit tot francezului Nicolas Birkenstock pentru Pe de rost.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Programul Festivalului Internaţional de Film DaKINO, Redacţia LiterNet


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer