Dan Auerbach (voce/chitară) şi Patrick Carney (tobe/producţie) sînt din Akron, Ohio (oraşul din care au venit Jim Jarmusch şi Devo) şi, la fel ca The White Stripes, de pe la începutul anilor 2000 par hotărîţi să readucă în atenţia publicului blues-rock-ul. Preţ de 3 albume la label-ul axat pe blues Fat Possum şi un EP de cover-uri după miticul Junior Kimbrough, duoul a evoluat din underground spre ceva presă entuziastă de ambele părţi ale Atlanticului şi o audienţă tot mai largă. Şi asta fără să clintească măcar un pic din ideea de pornire.
Magic Potion a ieşit la început de septembrie la renumita Nonesuch Records (Eno+Byrne, Ry Cooder, Kronos Quartet, Pat Metheny, Wilco), a fost tras lo-fi în subsolul lui Carney (nepotul saxofonistului lui Tom Waits, dacă vreţi un reper) şi păstrează întreg aerul retro, bîntuit de fantomele unor John Lee Hooker, Robert Leroy Johnson ori Hound Dog Taylor. Băieţii (albi!) au toată energia furios/melancolică a blues-ului negru, curat-murdar de pe malurile Mississippiului de odinioară (Your Touch, Elevator), îmbinată cu un sound cît se poate de rock, primitiv, aprig şi esenţializat, dat preponderent de percuţia à la John Bonham (Modern Times). Iar Magic Potion - în ciuda producţiei minimale, cel mai lucrat şi dur album al lor - e o introducere la fel de bună ca oricare alta în sunetele pentru mulţi uitate ale unei alte Americi (Just a Little Heat), unde oamenii încă mai rătăcesc, la marginea legii, cu sufletul frămîntat expus la vedere (Goodbye Babylon), iar iubirea a rămas o forţă a naturii. Ascultaţi You're the One sau The Flame şi cred că îmi veţi da dreptate.