Rockul e un gen muzical asortat-asociat cu tinereţea. Blugii, catifeaua reiată, pantalonii & geaca de piele, pletele băieţilor, piercing-ul fetelor, sexualitatea dezlănţuită, chefurile rar întrerupte, joint-ul şi vodka se potrivesc totdeauna generaţiei tinere. De la o vîrstă încolo, toate astea devin - vorba lui Emil Brumaru - "manierism"... Nu cred că mai trebuie să insist. Gary Moore spunea odată că după ce-a împlinit 40 de ani i-a fost imposibil să se mai îmbrace în ginşi (pentru că nu putea să-şi strîngă burta în curea!) şi să iasă în faţa unor puştani, făcînd pe metalistul... Alţii însă n-au deloc simţul realităţii, n-au prestanţa unui B. B. King, n-au eleganţa lui Gilmour sau Waters, n-au valoarea "bunicilor" Rolling Stones, n-au farmecul jucăuş al AC/DC, n-au nici măcar minima inteligenţă să încerce schimbarea direcţiei stilistice.
Victime ale şabloanelor, ale ideii de consum verificat şi ale certitudinii că oricînd se găseşte cineva de fraierit, ei trag de-un succes vechi pînă mor cu el pe limbă, încredinţaţi că numele lor înseamnă ceva. De parcă turmei ce se adapă azi dintr-un lac îi pasă că mîine trece la balta următoare, că paşte aici sau dincolo de deal!...
Am crescut cu Deep Purple. Erau deja prea cunoscuţi ca să poată fi cenzuraţi de "organul" comunist la difuzarea în programele discotecilor oficiale. Nu mai spun că-n mediul rockeristic bucureştean se ajunsese la saturaţie prin 1972-1973. Ţin minte cum, proaspăt orăşenizat, exultam cu Highway Star sau Black Night, iar colegii mei conectaţi la informaţie mă snobau cu Get It On & Hot Love ale lui T. Rex, Wig Wam Bam sau Ballroom Blitz ale celor de la Sweet. Trupe ce "făceau" momentul glam cum face cîinele "ham"! Tot atunci am asistat la o manifestare a ceea ce mai tîrziu aveam să pricep că este dumping comercial. Se lansase şi se asculta la greu Gary Glitter, o făcătură de muzică, bună pentru toate urechile, mai puţin pentru cele avizate.
Cine zicea că Tezele din iulie ale CC al PCR ne rupseseră definitiv cultural de Occident? La cîtă glittereală intra în acea perioadă pe benzile rockerilor din toată lumea, mai că-mi vine a crede despre sărmana paiaţă engleză că era făcătura serviciilor noastre secrete! Se ştie doar că nu găsiseră o mai bună cale de a-i combate pe capitaliştii cei putrezi decît lupta cu armele lor. Glumesc, şi nu prea. În fond, nu contează cine a pus la cale bazaconia, fapt e că ne-a mîncat o bună parte din timp & bani...
Gary Glitter poate sluji ca exemplu pentru ce înseamnă lipsa de talent în artă. El rămîne o curiozitate în domeniu, o amintire neplăcută, un gen de manifestare scenică ridicolă, imposibil de revăzut peste ani, oricîtă nostalgie ai avea pentru tinereţea fumată. Mă irită uneori cîte un refren stupid pe care memoria n-a putut să-l şteargă. Aproape că mă jenez de ce-mi (ră)sună prin urechi, iau figura pocăitului, mă trag la umbra unui pahar de vin şi scot din cutie banda cu Machine Head, pe care o rulez la magnetofonul Rostov, întru vindecarea de stenahorie...
Şi pun rapid California Jam, să nu uit c-am fost odată pur(&)puriu...
Ascultaţi piesa Mistreated a celor de la Deep Puple, din cadrul concertului California Jam, 1974