Poză la minut: She Wants Revenge

Nu m-a mai vrăjit şi înnebunit în halul ăsta un debut de pe la Desperate Youth, Blood Thirsty Babes încoace. Alăturare nu tocmai întîmplătoare, căci punctul comun între post/art-rocker-ii new yorkezi (TV On The Radio) de la care vine cel mai bun album din 2006 şi cei doi DJi din LA din spatele aliasului SWR e reprezentat de vocile atipice, aparţinînd unor oameni de culoare. La TVOTR mai poţi ghici asta în accentele de blues războinic, dar pe Justin Warfield nimic nu-l dă de gol. Serios, cîţi afro-americani al căror timbru să evoce embleme ale post-punk-ului precum Ian Curtis, Peter Murphy ori Robert Butler ştiţi?!

Mulţi i-au îngrămădit printre clonele Joy Division care-au împînzit zona alternativă de pe la Interpol încoace. Mai ales că, inevitabil, frazările baritonal / tărăgănate ale lui Warfield (voce / chitară / computere) te pot duce cu gîndul la Paul Banks. Înţeleg să găseşti ciudat faptul că un individ cu credite în hip hop-ul >underground, colaborări cu Chemical Brothers, Cornershop şi Placebo (partea de rap din Spite & Malice) şi un DJ (Adam "12" Bravin - keyboards, bass, percuţie, programare) foarte apreciat la petrecerile snoabe de care nu duce lipsă Oraşul Îngerilor se apucă să lucreze împreună la nişte beat-uri şi ce iese e un amestec exploziv de elaborate structuri sonice cu iz gotic - în egală măsură Bauhaus (orchestraţia la Red Flags and Long Nights) şi Sisters Of Mercy (Sister) - şi dance cathartic. Dar să nu vezi că debutul lor omonim, ieşit la început de 2006 e, spre deosebire de majoritatea făcăturilor ce "emulează" anii '80, creaţia unor oameni care cunosc al naibii de bine întreaga perioadă, mi se pare idiot sau autosuficient. Pentru că dincolo de voce există clapele hipnotice care erau esenţa new wave-ului acelui deceniu decadent, fie că spui Depeche Mode (în deschiderea turneului american al cărora au şi cîntat) sau New Order (I Don't Want to Fall in Love), atmosfera ameninţătoare a primelor albume Cure (Us), accente progresive à la Bowie din epoca Low / Heroes (Broken Promises for Broken Hearts), urmate aproape imediat de răbufniri pur funky ce l-ar umple de mîndrie şi pe Prince. Totul scăldat în valuri de sintetizatoare şi percuţii sintetice à la Human League sau OMD.

Ce-i deosebeşte, însă, de numele înşirate aici (şi încă pe-atîtea care li s-ar putea uşor adăuga) e extraordinarul erotism, de factură sumbră, desigur, al ansamblului. Dat de combinaţia de retro-electro şi synth pop/punk, dar şi de versurile care surprind printr-o neobişnuită atenţie la detaliile mărunte. De la domnişoara închisă în baie fiindcă "she pleasure herself" (These Things, al cărui clip o reimaginează, perfect, pe focoasa Shirley Manson ca divă fetişistă) la cea mirosind a 2 dimineaţa şi vorbind în italice (Sister) şi de la delicatele puseuri sado-maso din Monologue la cumplitul moment cînd o banală atracţie carnală se transformă în obsesie auto-devoratoare (mortifiantul Tear You Apart). She Wants Revenge vin cu o doză serioasă de nerv(i), manii relaţionale, deopotrivă energizante şi neliniştitoare, ca nopţile în care te zbînţui pînă la epuizare pe un ring întunecos şi după flirturi aberante sau jalnice te întorci, în lumina ucigătoare a dimineţii, să zaci de unul singur acasă, visînd totuşi doar la următoarea petrecere ori aventură.

Cea mai senzuală, erotiza(n)tă şi dansabilă producţie muzicală a anului.