Copii mutanţi ai părinţilor extremismelor musique concrète şi noise, M.C. Schmidt (care în timpul liber ţine seminare despre arta sunetului la San Francisco Art Institute sau Harvard) şi Drew Daniel (absolvent de litere şi cronicar muzical la des-pomenitul în aceste pagini Pitchfork Media) sînt tot ce poate fi mai artsy şi elitist în materie de ambiental / IDM / electronică radicală. Pe lîngă faptul că vin din San Francisco, sînt gay şi au compus, între altele, coloane sonore pentru 5 filme porno. Matmos sînt, totodată, după 5 albume, cîteva EP-uri, live-uri şi diverse colaborări (Björk, J. Lesser), autorii celui mai straniu, elitist (ştiu că mă repet), personal şi fabulos proiect muzical din 2006. The Rose Has Teeth..., titlu suficient de lung şi intello ca să funcţioneze ca avertisment, e un album compus din 10 evocări sonore ale 10 figuri-cheie ale homosexualităţii (din secolul XX, cu o excepţie), pe care cei doi le citează ca surse de inspiraţie. De la Burroughs la Darby Crash. Sînt conştientă că descrierea asta îmi va fi pierdut 95% din oricum puţinii potenţiali ascultători, dar TRHTitMoaB e în sine un OZN destul de ciudat încît să nu se dezvăluie decît cuiva dornic să se abadoneze total unei experienţe-auditive-limită.
În tradiţia precedentelor creaţii ale duoului, muzica e o mixtură de sintetizatoare, voci (ceva mai multe ca de obicei), instrumente (corzi, harpă, chitări, tobe, cornuri ş.a.). Şi zgomote "concrete" - scrîşnete din dinţi şi vaci mestecînd pe un beat uşurel, fracturat de răbufniri orchestrale în Roses and Teeth for Ludwig Wittgenstein (unde, preţ de vreo 3 secunde, se aude şi amica Björk); lasere îndreptate spre antenele unui theremin (instrumentul electronic inventat în 1919 de rusul cu acelaşi nume) şi melci tîrîndu-se prin preajma ansamblului în Snails and Lasers for Patricia Highsmith; sau disonanta Tract for Valerie Solanas (feminista radicală lesbiană mai cunoscută pentru faptul că l-a împuşcat pe Warhol decît pentru textele ei), unde sunetele sînt produse cu "ajutorul" uterului şi vaginului unei vaci. Ritmurile variind de la dance acid în Steams and Sequins for Larry Levan (DJ seminal şi psihedelic al erei disco) la melancolia jazzy angoasantă din Solo Buttons for Joe Meeks (cu Kronos Quartet) sau incantatoriul Semen Song for James Bidgood, punctat de instrumente cu coarde, harpa Zeenei Parkins şi vocea bîntuitoare a lui Antony Hegarty. Şi chiar dacă nu ştii nimic despre eroii acestor cîntece ca să prinzi nenumăratele aluzii, mi se pare că, strict sonor, albumul ăsta e suficient de aparte şi fascinant cît să te pierzi complet în el şi să realizezi, măcar preţ de cîteva ore, cît de penibil, stupid, banal şi neinteresant e mai tot peisajul muzical contemporan. O capodoperă. Fie şi doar pentru cei vreo 100 de oameni care o vor asculta cu adevărat.