Joss Stone e o englezoaică de doar 19 ani cu o voce puternică şi interesantă, care reuşea să intrige într-o anumită măsură cu debutul scos la doar 16 ani, The Soul Sessions (2002, nominalizat la pemiul Mercury) şi să aibă cîteva piese decente şi pe următorul - Mind, Body & Soul. Cum pe uşor pedofilele standarde actuale, starleta pop/r'n'b se apropia periculos de maturitate (bătrîneţe?) s-a gîndit să-şi proclame "independenţa" cu cel de-a treilea disc, cel în discuţie aici. Dincolo de apariţii publice chestionabil/penibile, asta a însemnat că şi-a rezervat o ceva mai mare parte compoziţiilor personale. Şi cam atît. Despre versuri chiar n-are rost să spui nimic, lucru evident încă din dubiosul intro recitat de nimeni altul decît Vinnie Jones (!) care glăsuieşte sentenţios despre beneficiile şi valoarea schimbării. Care schimbare... ia-o de unde nu-i, dacă nu pui la socoteală un sensibil mai pronunţat aer americănesc care nu face decît să şteargă orice urmă de individualitate ar fi avut fătuca şi s-o arunce în masa amorfă de cîntăreţe ştanţate de r'n'b dulceag de peste ocean - undeva între Mariah leşinată (What Were We Thinking), Alicia Keys (Baby Baby Baby), Beyoncé (Music, duetul cu Lauryn Hill) şi o Christina răguşită (Bad Habit). Cu vagi ecouri de soul (Put Your Hands on Me, Arms of My Baby) sau chiar Motown (Girl They Won't Believe It).
Producţia lui Raphael Saadiq, deşi decentă, accentuează şi mai mult aerul impersonal al beat-urilor şi modulaţiilor vocale, iar previzibilele interludii hip-hop scufundă şi mai tare hidoşenia rezultată. Pe scurt, o introducere numai bună de aruncat la gunoi şi perfectă pentru a şterge orice urmă de interes ar mai fi putut trezi cîntăreaţa.