Dialogurile absurde ale unor oameni singuri ale căror vieţi par să nu aibă nici un sens, o invitaţie la un concert de violoncel şi o ploaie torenţială, care toarnă chiar acolo, pe scenă, timp de o oră şi zece minute, pe nailoanele ce constituie decorul minimal al unei piese despre o lege a nesăbuinţei umane: acela care nu poate fi înţeles va fi distrus.
Spectacolul Dar cu violoncelul ce facem?, de Matei Vişniec, montat în premieră la Ateneul din Iaşi de regizorul Octavian Jighirgiu, a umplut sala patru seri la rînd. Spectatorii sînt conduşi la locurile lor pe o uşă care îi aduce mai întîi pe scenă, devenind pentru cîteva secunde personaje din piesa lui Vişniec. O interesantă soluţie regizorală care îi ajută să se identifice cu cei care evoluează mai departe în acţiuni fără nici o noimă, în afară de aceea de a face timpul să curgă mai repede, iar aşteptarea să pară astfel mai uşoară. Nu ştim ce aşteaptă fiecare din perimetrul în care se desfăşoară acţiunea - actori şi public. Dar, în mod sigur, fiecare aşteaptă cîte ceva.
Căci prima concluzie a acestei piese de Vişniec e aceea că viaţa este o sală de aşteptare. Se desprinde chiar din decorul piesei: cîteva scaune dispuse faţă în faţă într-o încăpere. Afară plouă. Pe unul din scaune, un bărbat cîntă la violoncel. O femeie, să-i spunem "Doamna cu voal", îl ascultă transpusă. La scurt timp, apare şi "Bătrînul cu baston": e împachetat în nailoane ca să nu îl ude ploaia. Îşi dă jos punga de pe pălărie, îşi scutură imensa folie ce-i acoperea costumul şi se aşază şi el să aştepte. Un al treilea personaj, "Bărbatul cu ziarul", participă şi el la această aşteptare. Oamenii nu se cunosc între ei. Nu îi uneşte nimic. Treptat însă, se ţese o intrigă care îi va uni.
Cei trei identifică un duşman comun în bărbatul cu violoncel. De ce cîntă întruna? "Stau şi mă întreb dacă nu cumva e plătit." "Credeţi că e plătit?" "Altfel nu-mi explic." "De cine să fie plătit?" "De ăştia..." "Eu nu cred că e plătit." "Atunci nu mai înţeleg nimic." "Precis că e plătit. Nimeni nu cîntă aşa, de capul lui." "Nu e sigur că e plătit. Poate că aşteaptă. Aşteaptă şi el ca toată lumea". "Ş-atunci de ce cîntă? Nu poate să aştepte cum aşteaptă toată lumea?" "De ce să nu cînte? Eu fumez, dumneata citeşti, el cîntă." "Pe mine să mă iertaţi, eu nu găsesc asta normal. Ar cam trebui să facă o pauză."
Am redat aceste dialoguri pentru că ele definesc mesajul şi de aici pleacă totul mai departe. Singura raţiune a personajelor este să îl facă pe omul cu violoncel să tacă. De fapt, să îl aducă la nivelul lor de înţelegere. Neputincioşi în a-l înţelege şi accepta, oamenii îl vor anihila în cele din urmă. ("Bărbatul cu violoncelul continuă să cînte tremurînd. Brusc îi apar lacrimi în ochi şi continuă să cînte cu lacrimile şiroindu-i pe faţă.") "Ăsta nu e om", spune Bătrînul cu baston. "Trebuie omorît", continuă Bărbatul cu ziarul. "Cum să omori un om care plînge?", intervine Doamna cu voal. În cele din urmă, violoncelistul este împins afară din sala de aşteptare, doar cu arcuşul în mînă, în timp ce eroii au acum o nouă problemă de rezolvat, de natură să dea un nou sens acestei aşteptări fără rost: "Dar cu violoncelul ce facem?".
"M-au atras încă de la prima lectură abstractul, misterul ce învăluie acest text bolnav de un răscolitor patetism al neputinţei. Firescul curgerii dinspre banal spre grotesc nu te poate lăsa indiferent. Cele trei personaje au uneori naivitatea copiilor, alteori halucinează pe dialoguri în cheie absurdă, expunîndu-se unor situaţii caricaturale ce conţin în subteranele lor autentice şuvoaie lirice. De fapt, cei trei reprezintă umanitatea - cu tot ce are ea mai pregnant - aflată într-un permanent balans între două entităţi diametral opuse: Fastul şi Nefastul. Violoncelul e rost şi sens, e semn şi soluţie, e răspuns şi ajutor. Violoncelul poate fi arca; violoncelistul poate fi Noe. Din păcate, mesajul depăşeşte senzorialitatea personajelor, puterea lor cognitivă, iar de aici? Eşecul." - Octavian Jighirgiu
Dar cu violoncelul ce facem?, de Matei Vişniec
Regie: Octavian Jighirgiu
Scenografie: Gelu Rîşca
Actori: Irina Scutaru, Ionuţ Dumitru, Alexandru Spătărelu, Vlad Volf, Adrian Marele.