I-am descoperit, tardiv şi accidental, pe final de 2004 cu un album al cărui titlu mi-a făcut instantaneu cu ochiul - Satanic Panic in the Attic. Formată în Athens, Georgia, pe vremea cînd eticheta de indie rock nu fusese încă tîrfită şi aneantizată prin asocierea cu tot soiul de găşti la modă cu ceva chitări & morbidităţi în ofertă, trupa a fost mult timp sinonimă cu Kevin Barnes (voce/chitară, compoziţii). Şi da, muzica lor era (şi e) indie. Un soi de pop alternativ, jucăuş, experimental, cu tuşe psihedelice şi vodeviliene, cît se poate de lo-fi (doar se trag dintr-una dintre ultimele zvîcniri ale miticului colectiv Elephant Six), versuri stranii şi un aer mai curînd euforic ar fi trăsăturile definitorii. De la debutul Cherry Peel ('97) au trecut 10 ani şi alte 6 albume pe parcursul cărora Of Montreal s-au transformat, progresiv, într-o trupă, aranjamentele orchestrale s-au sofisticat şi au început să încorporeze tot mai multe accente glam şi procesări electronice, versurile au devenit mai conceptuale, iar de pe la albumul amintit la începutul acestor rînduri au început să-şi cîştige o oarecare notorietate în anumite cercuri.
Hissing Fauna, Are You the Destroyer? e revenirea trupei după 2 ani de la frumosul The Sunlandic Twins şi după o lungă depresie pentru Barnes. Ceea ce se simte - dacă nu în muzica ce îşi păstrează voioşia şi aerul sprinţar, măcar în versurile extrem de personal / autobiografice panoramînd despărţiri, căderi (A Sentence of Sorts in Kongsvinger), tendinţe suicidare (Cato as a Pun), abuzuri chimice (Heimdalsgate Like a Promethean Curse) şi nenumărate aluzii (pop-)culturale. Înregistrat majoritar de Barnes pe vremea cînd a stat în Norvegia, ajutat doar de chitară, un computer şi clape, al optulea album OM vine într-un moment cînd succesul multelor nume cu evidente nostalgii după pop-ul şaizecist ar putea deschide uşa mainstream-ului şi unui grup venit din underground. Nu că pe Barnes l-ar interesa vreo clipă asta. Dincolo de pendulările între başi funky (Faberge Falls for Shuggie, Labyrinthian Pomp) şi sintetizatoare clipocind delicat (We Were Born the Mutants Again with Leafling), HFAYtD e o fantezie pop baroc / mutant / întunecată a cărei forţă şi vigoare împing la reascultări în buclă. Iar în centrul ei stă o autentică mini-operă de 12 minute, monumentala The Past Is a Grotesque Animal. Veritabilă anamneză / disecţie frisonant de lucidă a unei iubiri (şi unui psihic) în plină dezintegrare, articulată pe un ritm obsedant de bass în vînă krautrock şi un cor subiacent învăluitor, piesa frizează geniul (şi psihoza) şi e, de departe, cea mai bună pe care am ascultat-o în 2007. Fie şi doar pentru ea, ultimul Of Montreal merită un loc privilegiat în playlist-ul anului.