"Mama, cu toţii ne ducem la dracu'" scrâşneşte Gerard Way secondat de un acordeon jucăuş şi o isterie metalică. Ar putea fi ridicol dacă n-ar fi atât de convingător. Ultra-artsy, neo-gotici, ascunzându-şi nevrozele după cavalcade de chitări furioase, tuşe groase de dermatograf negru, hrăniţi cu imaginarul macabru al horror-urilor Hammer şi comics-urilor moderne, MCR se impuseseră deja pe hulita scenă emo.
Album-concept îndatorat clasicelor genului (The Wall, A Night at the Opera, Ziggy Stardust) pe care toată lumea s-a grăbit să le invoce, dar şi seriei B şi unui Weltanschauung vodevilian care îi apropie, ca şi referinţele ocult/morbide, de ultimele mari momente rock al anilor '90, Antichrist Superstar şi Mellon Collie and The Infinite Sadness, TBP e pur şi simplu inclasabil. De la deschiderea cu The End (In the Flesh 2006, mai ales în crescendourile orchestrale) şi mixtura de Queen şi Bowie pe speed din Dead! la pastişa punk de Alice Cooper din This Is How I Disappear, ale cărui dueluri chitaristice evocă furia şi grandoarea unor Maiden; ca şi Sleep. Trecând prin canoane demne de Queen (The Sharpest Lives), accente de blues pe fast-forward în House of Wolves, ecouri glam à la T-Rex în Teenagers, o delicată baladă despre... Cancer ori fanfara dezlănţuită pe începutul monumentalei piese-titlu. Cu o menţiune specială pentru Mama, care începe ca un Alabama Song deja abţiguit, evoluează în ritm de polcă demonică spre un soi de The Trial campat de un Marilyn Manson ce s-ar crede Lennon, şi e punctată de un cameo (2 versuri) al înseşi div(in)ei Liza Minnelli. Şi nu-mi amintesc ca mortalitatea, căci ea (spaima de iminenţa & omniscienţa ei, de inutilitate şi ratare) e tema, să fi sunat mai vital şi urgent. Bombastic, histrionic, dur, devastator de ambiţios, (auto)ironic, TBP e un album mare, ce pompează sânge proaspăt (gallons of the stuff, cum zice şi bonusul ascuns la final) într-un gen în care tot mai puţini continuă să spere.