Vorbitor dăruit (chiar dacă la concertul în cauză puţin obosit datorită aglomerării a nu mai puţin de trei concerte diferite pe care avea să le dirijeze la Bucureşti în trei zile), Ilarion Ionescu-Galaţi a reuşit să capteze atenţia a aproape 800 de copii de diverse vârste, polarizarea concertului în jurul instrumentelor de percuţie, fără îndoială componenta cea mai spectaculoasă a ansamblului simfonic, avându-şi rolul său de a atrage interesul unui public care, după cum ştim, se plictiseşte destul de uşor.
Începând sub semnul Apoteozei dansului (finalul Simfoniei a VII-a de Beethoven), Orchestra Naţională Radio şi-a continuat exemplificările muzicale alese cu un sugestiv fragment rezervat exclusiv percuţiei din lucrarea lui Dumitru Capoianu Chemări 77. Nu putea lipsi Bolero-ul de Ravel, cu ritmul lui specfic, atât de uşor recognoscibil, chiar dacă s-a optat doar pentru primele minute ale acestuia, fermecătoarea miniatură orchestrală ce a urmat, Maşina de scris, atrăgând şi ea aplauze furtunoase.
Centrul de greutate al concertului a revenit formaţiei Percussion Studio Group, compusă din cinci tineri percuţionişti ai Orchestrei Naţionale Radio – Alexandru Anastasiu, Constantin Aolăriţi, Cristian Balea, Lucian Maxim şi Dan Teodorescu – şi contrabasistul Zoltan Dosza. Deschizându-şi recitalul cu un grupaj de piese de Crăciun (Jingle Bells, Holy Night şi Christmas Bells), muzicienii s-au trezit însoţiţi spontan de întreaga sală care, evident, cunoştea pe dinafară melodia şi versurile de la primul cîntec, gest spontan, reacţie pentru obţinerea căreia mari solişti din zona pop-rock fac eforturi susţinute, uneori fără rezultatul scontat. Această întâmplare confirmă încă o dată faptul că deschiderea copiilor pentru muzica de calitate şi pentru reacţia sinceră există, în continuare, agresivitatea sonoră de prost gust care înconjoară noile generaţii parcă mai intens decât în urmă cu 10-20 de ani nelăsând urme de neşters.
Firesc, fără a-i lăsa să se dezmeticească, tinerii spectatori sunt plimbaţi dintr-o zonă estetică în alta. Muzica la Pantera roz smulge ţipete de încântare, entuziasmul copiilor, temperat din când în când de profesori în timpul muzicii, păstrându-se şi de-a lungul următoarelor piese, toate atrăgând prin ritmuri dansante. Fie că a fost vorba despre o suită din Carmen de Bizet în adaptare pentru ansamblu de percuţie, de Trepak din Spărgătorul de nuci de Ceaikovski sau de un Dans ungar de Brahms, micii spectatori au tresărit de plăcere. Un ragtime de Scott Joplin a evoluat din nou către divertisment, pentru ca Brasileiro de Ney Rosauro să pună în valoare măiestria unei echipe de percuţionişti pe care am remarcat-o întotdeauna şi atunci când evolua în contextul orchestrei simfonice. Final apoteotic cu tema din Misiune imposibilă, celebră muzică de film uşor de recunoscut de oricine din generaţia elevilor de astăzi.
Iniţiativă a Inspectoratului şcolar al Municipiului Bucureşti şi a Societăţii Române de Radiodifuziune, seria concertelor educative pentru elevi începe să-şi recapete faima de altădată, sălile pline fiind un argument, programele adaptate scopului propus un al doilea. Poate că apelul la mai mulţi prezentatori, răspândirea acestora (sau a muzicienilor) şi în sală, ar ţine şi mai trează atenţia spectatorilor-elevi. Dar pentru aceasta, ar trebui ca un concert educativ ca acesta să beneficieze de o sesiune de pregătire mai îndelungată şi să nu fie inclus în serii ca acestea de trei concerte diferite în trei zile, pentru că a gândi şi o regie anume în astfel de condiţii este aproape imposibil. În condiţiile date, performanţa a fost remarcabilă, atât în privinţa dirijorului, a orchestrei, şansele de reuşită ale concertelor educative dovedindu-se reale.