Poate cinefilul contemporan va fi mai puţin ameţit de arhitectura vizuală a acestui prim film al unui tânăr de 26 de ani, câţi avea, în 1941, Orson Welles, care şi-a asimilat în timp record estetica cinematografică, în aşa fel încât a putut să o şi reinventeze. Vedem cum fărâmiţează, pe de o parte, secvenţele şi planurile, timpul şi spaţiul, iar pe de alta lipeşte trecutul şi prezentul dintr-o singură mişcare.
Efectul profunzimii câmpului lateral este, poate (mereu un "poate") tot atât de halucinant, dar cu vremea ne lasă ceva mai multă libertate pentru a lua aminte la cuvintele autorului despre dualitatea naturii umane, despre "inocenţă şi păcat". Nu întâmplător, unul dintre ultimii săi exegeţi, un artist al labirintului, precum Borges, a pătruns mai adânc decât alţii în labirintul lui Welles, atunci când scrie despre "această descoperire a sufletului secret al omului, prin intermediul operelor pe care le-a construit, a cuvintelor rostite, a destinelor pe care le-a nimicit, această rapsodie a scenelor eterogene, fără ordine cronologică, totul având ceva genial în sensul cel mai întunecat şi mai german al cuvântului".