Problema de fond însă rămâne. Numărul celor atraşi de ideea unui astfel de recital, chiar dacă el are loc în cea mai frumoasă sală din ţară şi în compania a doi solişti renumiţi – Ion Bogdan Ştefănescu (flaut) şi Ioan Ivan Roncea (harpă) –, rămâne totuşi scăzut. Pentru că ne aflăm însă sub semnul festiv al sfîrşitului de an, vom zugrăvi din nou această realitate paradoxală a receptării actului artistic într-o lumină, haide s-o numim (forţat), sărbătorească.
Pe scena Ateneului, într-un Bucureşti care aşteaptă cu două bulevarde pavoazate "a giorno" intrarea în Europa, s-au aflat doi solişti deosebiţi, două glorii naţionale ale artei interpretării muzicale. Este vorba mai întâi despre Ion Bogdan Ştefănescu, prim flautist al Filarmonicii bucureştene, un instrumentist care la 34 de ani are în spate o activitate cu care în însoritul occident puţini flautişti se pot mîndri. A studiat, printre alţii, cu unul dintre cei mai importanţi flautişti din lume, James Galway şi a încântat publicul din foarte multe ţări. A făcut cu brio şcoală în România şi Statele Unite şi abordează în repertoriul său orice epocă muzicală, într-atît de deschis este apetitul acestui artist şi fermecător om de scenă faţă de muzică. Pe de altă parte, Ioan Ivan Roncea, "harpa nr. 1 a României" de peste 30 de ani, artist ce a câştigat competiţii internaţionale echivalente cu cele olimpice din sport, a cărui manieră de interpretare a constituit (pentru generaţia mea, cel puţin), unul din rarele exemple de atitudine în faţa actului artistic, a format o echipă de vis cu mai tânărul său coleg. Programul ales a fost unul "de atmosferă", cu numeroase miniaturi adaptate cuplului instrumental ales, în care sonoritatea serafică flaut-harpă a fost pusă în slujba unei colecţii de stiluri şi respectiv maniere de scriitură muzicală din cele mai diferite, mergând de la anonimii renascentişti, până la creaţia ultimelor decenii.
Noi, cei prezenţi, ne-am simţit bine, pentru că nu a fost înghesuială şi de loc în ultimul rând pentru că am avut în faţă doi artişti care în acea seară, prin modul de implicare şi abordare a textului muzical au reuşit să-şi susţină renumele. Dacă Ion Bogdan Ştefănescu nu a avut probleme în a alterna flautele, sunetul său evoluând limpede, rotund şi nuanţat către ascultători, Ioan Ivan Roncea a fost dezavantajat de "sauna" sonoră în care plonjau armoniile harpei în sala Ateneului Român... Cei cărora le reuşeşte un astfel de recital, sunt într-adevăr artişti autentici. Deşi sună oarecum semănătorist, trebuie să recunoaştem că am trăit o puternică senzaţie că mesajul lor artistic chema, în prag de sărbători de iarnă, primăvara! Aceea care va veni.