Duceţi-vă copiii la acest film, dacă au vârste cuprinse între patru şi şapte ani, şi le place spectacolul basmelor cinematografice (sau dacă au între doi şi patru ani, şi vreţi să-i familiarizaţi cu limbajul filmului) - iar dacă totuşi peste vreun sfert de oră încep să se frăsuiască pe scaun şi să vă tot întrebe, în binecrescută şoaptă, dacă după film mergeţi şi la McDonald's, ziceţi-le că da. Sau - mai bine: puneţi cruce banilor pe bilete şi hai, la junk food cu ei!
Osârdia bovină a producătorilor vestici de a scoate până la suprasaturare chestii pe bandă rulantă, mulgând la nesfârşit aceleaşi francize, formule şi reţete care la un moment dat au avut succes, a început să atingă cote exasperante. Cronicile astea ale lui Feştila-Păianjenului (cum s-ar traduce, ca un simplu exerciţiu contra ambetării, "Spiderwick"), nu sunt decât încă un hei-rup plictisit şi plicticos pe tarlaua basmului, făcut fără har dar şi fără nici un chef. Pleacă de la cartea unui anume domn Tony DiTerlizi (care-a mai fost şi consultant de trucaje la jeleul ăla fleoşcăit de Charlotte's Web), scrisă împreună cu-o anume doamnă Holly Black (care pe IMDb are doar Cronichetele astea ale Fitilului-de-păianjen şi breton acaju - că şi-a pus şi poză, s-o vadă tot mapamondu'; dacă nu ştiaţi, pe IMDb tot ce-i imagine costă bani!). Peste ei s-au grămădit încă trei, Karey Kirkpatrick, David Berenbaum şi John Sayles, care-au scris mult şi fără rost (Sayles), sau mai bine puţin şi prost (primii doi). Aşa se face că scenariul e cuminţel, leşinat, liniar şi previzibil, ba chiar nici măcar propriile-i promisiuni nu şi le onorează - în primul rând, pentru că plecase de la premisa că toată acea lume fantastică, plină de jivine ca-n basme şi lighioane ca-n poveşti, care-i "mai aproape de noi decât credem", se ascunde prin mimetism, iluzii optice şi alte scamatorii - ceea ce-ar fi prilejuit măcar oarece trucuri ingenioase; când colo, în tot filmul avem fix două asemenea exemple: florile Tuşicii Lucinda Spiderwick (Joan Plowright, venită să-şi rotunjească şi ea pensia) ridicând din căpşoare, şi fulgii de păpădie cei de-oameni-răpitori. În rest, toate bâzdâgăniile sunt pur şi simplu invizibile, ca-n H.G. Wells, da' le putem vedea folosind pe post de monoclu gaura unei pietricele vrăjite, sau dacă ne scuipă-n ochi un purcel antropomorf cu vocea lui Seth Rogen (ăla care s-a făcut de râs şi cu Superbad, ca producător şi actor, şi tot n-a priceput că umor de calitate nu-nseamnă să te maimuţăreşti ca atunci când vrei să faci un sugar să plângă) şi astfel ne dăruieşte "vederea" - că-i mai simplu; ce să ne mai consumăm noi cerebelul cu idei inventive?
Evident, copiii din poveste fac parte dintr-o familie disfuncţională: tati s-a dus cu-o fufă, aşa că mami suferă - semn că, precum se canonesc de ani de zile filmangiii americani să ne convingă, frustrarea e cea mai sigură cale spre lumea minunată a basmelor. Freddie Highmore, care s-a mai ilustrat prin The Mists of Avalon, Finding Neverland, Charlie and the Chocolate Factory, August Rush sau The Golden Compass (glasul lui Pantalaimon), ajungând el astfel ca la cincisprezece ani să arate tot de vreo zece, e răsplătit pentru prestigiosu-i C.V. cu dublul rol al gemenilor Jared şi Simon Grace. Personajele lor sunt atât de temeinic gândite, încât tot aia ar fi fost şi dacă nu erau gemeni... şi dacă nu erau fraţi... şi dacă nu erau nici măcar doi băieţi, ci unul, sau trei, sau câţi vrei. Se zbuciumă fără rost pe lângă el o fătucă puţin mai mare, Sarah Bolger, care şi ea a copilărit prin câteva filme, şi tot degeaba. În jur, alţi câţiva actori plictisiţi, şi Nick Nolte, în singura secvenţă când infamul Mulgarath ia chip de om - chiar şi pe post de moşotârc, a rămas la fel de cool ca-n Tom Jordache; păcat că-n rest căpcăunul nu se mai arată decât sub formă de C.G.I.-uri.
C.G.I.-uri care nici ele n-aduc nimic nou faţă de ce-am văzut în ultimii ani. Aşa că, eventual, ultima şansă ar fi fost sclipirea narativă - care la Mark Waters e de-o corectitudine de-a dreptul anostă. Deşi a stârnit ceva zâmbete perverse, acum patru ani, cu Mean Girls, acest Nea ajuns la al şaselea film dovedeşte, deocamdată, că ştie să povestească, dar de simţit, simte ioc - drept pen' care ajunge să rateze până şi secvenţe de maxim potenţial, ca aia când toată familia e asediată în casă de ditamai armata bâzdâcilor; în schimb, când e vorba de dulcegării, toarnă cu toptanul zahăr şi fulgi de păpădie d-ăia cu personalitate, de-ai vrea să vină şi să te kidnappeze şi pe tine oarece gâze posesive, numa' să scapi de toate frecţiile astea diabetice.
Noroc că nimic nu ţine veşnic, aşa că ora jumate de chin îşi va găsi răsplata în ulteriorul popas alături la K.F.C., cu familia. Sau, cum spuneam la început, există şi şansa ca discernământul copiilor să vă tragă de mânecă într-acolo încă dinainte de genericul final... Ştiţi ceva? Puneţi în buzunarul celălalt banii de bilete şi hai, la junk food cu ei!
10 martie, 2008, h. 23:30-24:13
Bucureşti, România