Derizoriu - 10,000 B.C.

Aşteptatul film al lui Roland Emmerich, care promitea să ne întoarcă din viitorul sfârşitului lumii (datorită extratereştrilor - Independence day, sau fenomenelor meteorologice - The Day After Tomorrow) înapoi în negura timpului, ei bine, nu-i mare scofală. În primul rând din pricina scenariului care dezvoltă linear un soi de basm cu linii de forţă cam frânte. Ideea e extrem de simplă: pe la sfârşitul epocii de gheaţă, viteazul vânător de mamuţi D'Leh pleacă s-o salveze pe iubita lui, Evolet, răpită de nişte războinici misterioşi. Călătoria sa îl învaţă că inima sa nu poate bate doar pentru femeia cu ochi albaştri, ci şi pentru întreaga civilizaţie umană - asta scrie în caietul de presă. De fapt, eroul e altruist de la bun început, călătoria lui geografică nu include şi una spirituală. Cel mult, o colecţionare neconvingătoare de indicii ale îndeplinirii unei profeţii. Ca şi cum ai lega cu o linie mai multe puncte. Oricum, trăim într-o epocă a profeţiilor. Toată lumea caută semne în loc să vadă pe unde merge.

Filmul e atât de puţin credibil în detalii încât singur împiedică orice încercare de plasare a lui în vreun presupus context istoric. Când membrii tribului Yagahl, din care eroul face parte, au toţi coafurile lui Bob Marley, e practic imposibil să nu rămâi până la sfârşit cu beculeţul de avarie aprins. Deci nu vă aşteptaţi să vedeţi un fel tablou de epocă. E adevărat că mamuţii creaţi pe calculator sunt foarte veridici, că există cel puţin două momente frumoase (unul e cel cu bărcile-păsări), e drept că interpretul principal, Steven Strait, e arătos, dar aceste lucruri sunt destul de puţin pentru 109 minute în care nu se întâmplă mai nimic. În plus, povestea e spânzurată deasupra hăului. Nu ştii unde se întâmplă acţiunea. În consecinţă, scenografia ia de ici, de colo, din Egipt, din America de Nord şi Centrală, din alte filme. Dialogurile uscate sporesc derizoriul.