Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Fără cuprins

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Grad de consistenţă zero - Fără cuprins


martie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Video-dansul a devenit, în deceniile din urmă, una dintre formele frecvente de manifestare ale artei coregrafice. La o privire superficială ar putea fi asimilat cu înregistrările unor spectacole live cu mai multe camere, intens prelucrate apoi, până când imaginile dobândesc valenţe artistice similare cu originalul. Diferenţa specifică stă însă în chiar imposibilitatea de a reface scenic, la aceleaşi dimensiuni, actul artistic imortalizat pe peliculă. Singure, doar filmele de dans pentru televiziune pot reclama o îndreptăţită paternitate. Arhive personale sau ale TVR mai sunt încă depozitare ale unor realizări de excepţie, despre care nu se ştie decât în cercuri restrânse. Gigi Căciuleanu vorbeşte, spre exemplu, despre Mirel Ilieşu, "un om foarte talentat, care a făcut mai multe filme cu Miriam Răducanu, dar au rămas prea puţine. Concerto grosso de Hændel, de pildă, e un film de antologie, în alb şi negru. Eu, unul, l-aş pune pe ecrane pe toate străzile capitalei şi ale ţării".

O cultură care nu-şi poate permite şi nici nu are motive să-şi renege rădăcinile ar trebui, cred, să le preţuiască şi să le conserve în beneficiul generaţiilor de azi şi de mâine. Cu atât mai mult cu cât reprezentanţii lor se dovedesc a fi interesaţi de această formă de expresie a dansului contemporan. O demonstrează şi producţiile de gen ale anului 2007, între care Fără cuprins, creaţia semnată de Ion Dumitrescu şi Eduard Gabia.

Titlul trimite cumva cu gândul la întinderile nesfârşite, la imensitatea spaţiului, la aspiraţii şi inefabil. Începutul filmului te aduce însă urgent cu picioarele pe... asfalt. Încins. Sub un soare de vară încremenit, asemenea Trabantului parcat pe o alee între blocuri anodine. Şi asta nu e totul, pentru că, în fapt, titlul face referire la o construcţie neterminată, abandonată deja. Paradox al timpurilor noastre pe care camera îl cercetează îndeaproape, pornind de la bază. Paşi solitari pătrund în structura de beton, trec printre stâlpi, urcă trepte, străbat platforme. La început, sunt doar una sau două persoane, apoi alţii se adaugă pe rând.

O mică societate s-ar zice, dar ea nu se formează, ci se dispersează în spaţiul fără date de cuprindere, simplă suprapunere de paliere goale. Se atomizează în siluete care urcă, se aşează, stau, se mişcă, schimbă locul, privesc dincolo de ea, în interiorul ei. Ating betonul, palme frecate de stâlpi ca şi cum ar şterge pete inexistente, într-o negare absolută a prezenţei ceiluilalt. Între ei nu se stabileşte nici un contact. Abia dacă se comunică din priviri. Rareori. Izolare definitivă în spaţiu deschis.

Contrapunctic, partea a doua aduce imagini ale aceleiaşi ruine moderne, văzută însă din vecinătate. Într-o primă ipostază, atunci când filmările sunt făcute din balconul închis al unei familii, proximitatea e aproape invazivă. Ca o încercare de continuitate impusă forţat imediat dincolo de uşa deschisă. Vagă impresie de anulare a distanţei. Un posibil dialog mut între două forme de existenţă. Speranţă fără temei, întrucât calitatea liniştii diferă.

Într-o parte e calm şi serenitate, în cealaltă e tăcere fără leac. Mai departe, foarte departe e un birou - computere, faxuri, un telefon care sună. Coordonate personale solicitate de o voce profesională. Notate în dosare care îşi părăsesc pentru o clipă locul. Revin în rafturi, în timp ce o privire indiferentă reţine scurt mişcarea de dincolo de termopane albe, de pe platformele dezvelite ale structurii de beton învecinate. Încă o dată, comunicarea e imposibilă. Nu distanţa e cea care o împiedică, deşi expresii şi atitudini sunt acum greu de surprins şi interpretat. Clădirea necompartimentată copleşeşte, apasă. Proporţiile sunt deformate. În interioul ei, oameni ca nişte piese într-un puzzle exagerat de mare. Pioni pe o tablă de şah tridimensională urmând trasee dictate de o instanţă străină coabitării.

Perspectivele diferite construiesc însă un unic univers straniu, nepământean. O altă realitate, care stă sub semnul unei totale anulări, planează peste forma goală, incapabilă să reţină sau să cuprindă ceva. Despre această imposibilitate acută de a consona cu un spaţiu rece, coregrafii Ion Dumitrescu şi Eduard Gabia aleg să vorbească prin non-dans. Discursul coregrafic se articulează în plasticitatea corporală a celor 11 interpreţi, dansatori şi coregrafi. Deplasările şi/sau staţionările lor în acest spaţiu sunt expresia unei stări de amorţeală care intră în spirit şi trup. Poartă în ele un fel de oboseală de a mai căuta ceva care să justifice non-arhitectura, non-sensul, non-viaţa.

Orice tentativă de a atribui sensuri eşuează într-o inutilitate iremediabilă, în care voinţă sau scopuri nu mai există. Noţiuni ale acţiunii cotidiene - eficienţă, utilitate, rentabilitate - au dispărut din vocabular. Totul e rarefiat. Nimic nu poate să prindă contur, nu are puterea de a ajunge la o stare stabilă. Lipsită de obiect, atitudinea meditativă e doar o părere. Fără trecut, melancolia e jinduire vană. Dorinţele nu se împlinesc. Energii scăzute, aspirate de hăul fără tâlc. Pulsiunile de viaţă se sting, înecate într-un ritm străin trăirii. Pătrundere refuzată într-o lume neterminată, fără rost, des-fermecată ce se instalează în structura hâdă de beton. Neputinţă a mişcării de a se organiza într-o expresie recognoscibilă a viului. Oamenii devin, la rându-le, prezenţe fantomatice într-un loc care e umbra unei convieţuiri pierdută înainte chiar de a se fi instaurat în betoane fără formă. Nimic altceva. Lumină stranie, soare în miez de zi sau început de amurg. Senzaţie stătută, de caniculă. Dar şi te timp împietrit. Nedefinit, ireal şi el.

Camera de luat vederi urmăreşte în varii moduri acest ritual de înstrăinare prin nelocuibil care se consumă încet şi tăcere. Uneori, zgomotul străzii ca un ecou înfundat al unui firesc înfrânt în logica şi coerenţa sa de structura de beton implantată nu doar fizic în viaţa oamenilor din jurul său. Fără cuprins, un spectacol de video-dans, un site specific, cum s-ar numi el în termeni teatrali, despre un Bucureşti al formelor fără fond şi rost.

Fără cuprins
Concept şi regie: Ion Dumitrescu şi Eduard Gabia
Operatori: Barbu Bălăşoiu, Toma Velio
Montaj: Iulia Murgu, Filip Mureşan
Sunet: Filip Mureşan
Interpreţi: Florin Flueraş, Maria Baroncea, Carmen Coţofană, Ion Dumitrescu, Eduard Gabia, Alexandra Pirici, Florin Fieroiu, Mihaela Dancs, Rolando Matsangos, Mădălina Dan, Iulia Weiss.




 Toate articolele despre Fără cuprins


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Eugenia Anca Rotescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer