Din mantaua lui Eisenstein - La battaglia di Algeri / Bătălie pentru Alger

Thriller politic tulburător, La battaglia di Algeri / Bătălie pentru Alger (Leul de Aur şi Premiul FIPRESCI pentru cel mai bun film - Veneţia, 1966; Premiul Sindicatului Criticilor de Film Italieni pentru cea mai bună imagine, cel mai bun regizor şi cel mai bun producător - 1967) redă nu doar ritmul actualităţilor filmate, ci izbuteşte să surprindă neorealist (prin tehnici cinema verité şi cu influenţe preluate de la Serghei Eisenstein) un anumit moment istoric: zilele insurecţiei populare din Algeria şi perioada premergătoare acesteia. Se ştie că, în timpul conflictului de opt ani din care se inspiră filmul lui Gillo Pontecorvo (1954-1962), Guvernul Francez a emis un decret de urgenţă prin care forţelor de ordine franceze li se dădeau puteri nelimitate: asasinatul, tortura şi violul au ajuns la ordinea zilei, iar zeci de mii de oameni nevinovaţi - bărbaţi, femei şi copii - au fost torturaţi, cei arestaţi "dispărând" fără urmă.

Viziunea regizorală obiectivă din Bătălia pentru Alger se regăseşte în universul audio-vizual strict şi tăios (scenariul: Franco Solinas, Gillo Pontecorvo; director de imagine: Marcello Gati; muzica: Ennio Morricone, Gillo Pontecorvo) ce surprinde lupta pentru eliberare "atât în fazele ei frenetice, cât şi în cele răscolitoare, dureroase, astfel că nici oprimaţii, nici cei care oprimă nu pot ieşi cu conştiinţa împăcată" (Judith Crist) dar şi în prezentarea într-un mod serios a personajelor nord-africane, care pentru prima oară nu mai sunt ridiculizate într-un film. În 1954, un fost condamnat, Ali La Pointe (Brahim Haggiag), se alătură grupărilor teroriste algeriene pentru a lupta împotriva guvernului francez. Filmul se desfăşoară retrospectiv: Ali şi susţinătorii săi cei mai apropiaţi (inclusiv o femeie şi un copil) sunt încolţiţi în ascunzătoarea lor de un număr impresionant de soldaţi francezi (călăuziţi într-acolo de o mărturisire obţinuta prin tortură) şi somaţi să se predea. Printr-o succesiune de flash back-uri vedem cum Ali, un oarecare hoţ de buzunare, este cooptat pentru cauza eliberării ţării, devenind o legendă vie şi un martir. Filmul rememorează faptul că autorităţile franceze au fost nevoite să răspundă revoltei populare (un model pentru luptele moderne de guerilă) prin trimiterea unor trupe paramilitare de elită, conduse de un comandant şi tactician (Jean Martin - singurul actor profesionist din distribuţie) inflexibil.

Bătălia pentru Alger a avut un imens succes în Algeria, Italia şi SUA, dar a fost interzis în Franţa şi în Marea Britanie până în 1971. Foşti colonişti algerieni şi OAS (Organizaţia Armată Secretă) s-au opus în mod violent distribuţiei filmului. Elemente de extremă dreaptă au ameninţat cu moartea familiile a trei proprietari de cinema din Franţa şi s-au plantat bombe în sălile unde urma să se proiecteze filmul. În 1972 o bandă fascistă i-a atacat pe spectatori, rănind grav pe unul dintre ei, după o vizionare la Roma.

Prin scenele asedierii multiple a oraşului, prin dispunerile de trupe şi scenele de tortură, filmul lui Gillo Pontecorvo - spun unii - divulgă ceea ce s-ar putea numi un modus operandi al opresiunilor coloniale contemporane, prefigurând atacurile militare din Palestina şi metodele folosite astăzi de forţele SUA în Irak şi Afganistan.