Manuel Pelmuş e dintre primii dansatori pe care i-am cunoscut acum mai bine de şase ani, cînd am început să descopăr dansul contemporan românesc. Mai exact al doilea. Cel dintîi a fost Mihai Mihalcea. Şi amîndoi mi-au fost surse constante de informaţie, unica informaţie la vremea aceea. Dacă de la Mihai am auzit pentru prima dată de Vera Mantero, de la Manuel am auzit pentru prima dată de Lepecki. André Lepecki. Foarte tînăr critic de dans portughez pe atunci, teoretician al performance-ului şi critic de dans faimos astăzi (şi citat insistent în tentativele de critică de dans autohtone).
De fapt, de la Manuel s-a auzit pentru prima dată de Lepecki în România. Şi de site-ul Sarma, o arhivă impresionantă de critică de dans în engleză şi germană. Poate şi din pricina artei lor care avea (şi va avea întotdeauna) nevoie de un discurs teoretic de acompaniere. Ori de cîte ori cineva se arăta dornic de informare în arta dansului contemporan (şi mai rostea şi fraza magică "doresc să scriu despre dans"), era întîmpinat de către cei doi cu incredibile discursuri şi invitaţii la conversaţii recuperatoare. E aproape amuzant misionariatul comis de ei. Amîndoi povesteau ce înseamnă dans contemporan în restul Europei, ce se scrie, cum se scrie, care sînt preocupările, care e terminologia, care e dinamica. Şi aceasta după ce amîndoi trăiseră pe viu ditamai şocul cultural, trecînd de la formaţia de balet clasic autohton la dans din ce în ce mai contemporan, pînă şi-au descoperit preocupări şi mijloace proprii.
E antologic unul dintre primele dialoguri cu Manuel, purtat la barul de la centrul Multi Art Dans o noapte întreagă, pînă spre dimineaţă, în timp ce restul cunoscuţilor iniţial participanţi la discuţie adormeau, rînd pe rînd, cu capul pe masă. Manuel era de neoprit, iar entuziasmul lui era molipsitor. Mai aveau o calitate interesantă aceşti dansatori: interesul real pentru ce se întîmpla în jurul lor - în realitatea socio-politică şi în celelalte arte. Venind dinspre literatură, mare mi-a fost bucuria să aflu că Manuel e fan Radu Cosaşu şi Max Blecher. Că-i citeşte cu interes pe Cărtărescu şi pe Răzvan Rădulescu. Că e într-atît de curios să afle ce se scrie azi, că a venit şi la un cenaclu al Uniunii Scriitorilor (nu cel mai inspirat loc pentru un artist contemporan). Ori că Mihalcea e fan Ionuţ Chiva.
Un dans reflexiv
Manuel Pelmuş a fost, încă înainte de a şti acest lucru, un adept al ceea ce în Germania anilor '90 s-a chemat, iniţial cu rea-voinţă pentru ca apoi să se consacre, "dans conceptual". El s-a aflat, de altfel, în ipostaza cel puţin interesantă de a fi făcut nişte opţiuni artistice reprezentative şi de a citi, apoi, în texte de teorie sau de critică de dans străine cum s-ar putea chema ceea ce a făcut el. Mă refer la noţiunea de "stillness" (care s-ar traduce prin "nemişcare", dar care, la Lepecki, capătă valenţe de pîlpîire, imponderabilitate). Astfel un corp în mişcare continuă, repetitivă, poate produce efectul de "stillness" (vezi Outcome, 2001), la fel un corp care produce insistent acţiuni neterminate pe un teren nesigur (vezi Punct Fix, 2003).
Ce e fascinant cu adevărat la piesele lui Manuel Pelmuş e descoperirea că el lucrează, exagerînd puţin, la aceeaşi piesă încă de la Outcome şi pînă la preview (2006). Ce-l interesează exclusiv? O manieră minimalistă, dar puternic reflexivă de a reprezenta corpul său aşa cum apare el în momentul respectiv, în urma coincidenţelor cu contextele socio-politice, cu bombardamentul de informaţie/influenţe care i-ar impune forme şi rigori, ori mutilări, ori măcar metamorfoze. Transformă arta dansului contemporan într-un performance (o punere în discuţie a realităţii socio-politice care îşi lasă în felul ei amprenta asupra corpului, dar şi a manierei de reprezentare a corpului în mişcare, chestionînd în egală măsură şi posibilităţile dansului contemporan). Iar dacă în Outcome, corpul rezistă neafectat (chiar dacă dincoace) de cadrul metalic folosit ca element de decor, în Punct fix, contextul reprezentat scenografic prin foliile de plastic (de tipul celor folosite pentru a împacheta obiecte fragile) pe care calcă dansatorii, împreună cu mişcările-acţiuni neterminate reprezintă un corp imponderabil, care nu se poate arăta printr-un statement, ci doar printr-o chestionare a propriei consistenţe. Odată cu Punct fix, Manuel a inaugurat concepte noi: compoziţia în timp real, diferită de improvizaţie, noţiunea de dramaturg, invitîndu-l pe portughezul Rui Catalao în această calitate, noţiunea de "acţiuni" şi crearea de contexte pentru acestea.
Pînă la preview, Manuel a prezentat pe scenă concepţia despre corpul său, dar apelînd la corpurile altor performeri (Edi Gabia, Mihai Mihalcea, Maria Baroncea şi Brynjar Bandlien). Pentru preview s-a legat să facă un solo pe care să-l şi performeze. Şi aici a început criza. Pentru că a ajuns la concluzia că nu mai ştie cum să propună o reprezentare asumată a corpului său în mişcare şi, atunci, cel mai corect i s-a părut să propună tocmai această situaţie de criză. A pus în discuţie (şi în scenă) atît criza, cît şi condiţiile de imposibilitate ale propunerii unei reprezentări. "Un spectacol dificil", care necesită demers curatorial, aşa cum îşi va asuma artistul, nepropunîndu-şi niciodată esteticul ori divertismentul ca miză. Ca şi la celelalte două piese, şi în preview (sau piesa cu întunericul) se încearcă fixarea atenţiei spectatorului într-un aici şi acum continuu (prin discursul lui Manuel care îşi explică mişcările), iar în tot acest timp, dincolo de întuneric, "spectatorul e invitat pe scenă la un dans reflexiv", e invitat să facă efortul să construiască/întrevadă/susţină corpul dansatorului în mişcare, cum spune chiar el în interviul din Suplimentul de cultură.
Oare ce mai urmează după aşa ceva?