Cel de al treilea personaj - Kamikaze 3

Kamikaze este o monodramă în care se dialoghează. Şi ca să fie lucrurile şi mai complicate, mai apare şi cel de al treilea personaj. Despre ce este vorba? Să vedem...

Despre textul Alinei Nelega am mai vorbit şi cu altă ocazie. La fel, am vorbit şi despre spectacolul montat chiar de autoare în spaţiul underground al Teatrului Ariel din Târgu Mureş. Între timp, textul a dat şi titlul unui volum de monodrame, apărut la Editura Cartea Românească, volum însoţit şi de un DVD cu o prezentare a autoarei, făcută de ea însăşi, şi care volum cuprinde textele Euri (scris pentru şi jucat de Roxana Marian), Amalia respiră adânc (scris pentru şi jucat de Monica Ristea Horga), XX Project (scris pentru şi jucat de Monica Ristea Horga), Hess (scris pentru şi jucat de către Nicu Mihoc), plus, bineînţeles, Kamikaze (scris pentru şi jucat de Elena Purea Todoran, alături de Bogdan Farcaş şi apoi de Costin Gavază) - am menţionat doar montările din Târgu Mureş, dar majoritatea acestor texte au fost montate la numeroase teatre în diverse variante. Definitoriu pentru aceste texte este că ele au fost scrise cu gândul la actori, au fost concepute pentru a se mula pe personalitatea acestora, devenind astfel în scurt timp de la momentul scrierii lor producţii teatrale jucate cu mare succes şi acasă la ele şi prin alte teatre şi alte ţări. În acelaşi timp, prin ele autoarea îşi promovează şi propriile idei despre teatru, respectiv despre deteatralizare, prin opoziţie cu reteatralizarea din ce în ce mai prezentă pe majoritatea scenelor profesioniste de teatru, unde domină spectacolele de tip palimpsest, dacă vrem să o cităm chiar pe Alina Nelega, şi cărora ea le opune un teatru al cuvântului care ia diverse forme şi construieşte imagini aşa cum este el rostit de actor, putându-se lipsi de artificiile cunoscute. În prefaţa volumului, Magdalena Boiangiu ridică unele semne de întrebare referitoare la modul în care acest tip de artă, epurat de artificii de orice fel, reuşeşte să îşi păstreze puritatea şi să ilustreze ceea ce promovează, dincolo de teorie. Este, de altfel, o prefaţă care, tocmai prin faptul că scoate în evidenţă aceste trăsături ale deteatralizării ca şi concept teoretic şi concept pus în practică, arată faptul că el este unul organic, care încearcă să de definească pornind de la regula de pe hârtie, şi mergând în spiritul ei şi pe scenă. În fine, o modalitate de a face teatru pe cât de inovatoare pentru unii, pe atât de incomodă pentru alţii.

Coperta volumului în chestiune redă afişul montării cu Kamikaze de la Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Gavril Cadariu şi excelenta traducere în limba germană a lui Lucian M. Vărşăndan.

Ziceam mai sus că avem de a face cu o monodramă în care se dialoghează pentru că mai întâi îşi spune povestea Cristi (Kami ascultă), după care vorbeşte Kami (şi Cristi ascultă). Dacă în montarea proprie Alina Nelega şi-a epurat spectacolul de orice artificii, lăsându-i pe actori să se desfăşoare într-un spaţiu gol şi doar cu coperţi muzicale la început şi la final, Gavril Cadariu mai umblă puţin pe la lumini, schimbă coperta muzicală (din hip hop în hard rock), lasă în continuare spaţiul scenic gol, pentru ca cei doi actori să poată evolua neinfluenţaţi de obiecte, dar, pe de altă parte, face mai vizibil un al treilea personaj: Hell's Baby, chopperul în chestiune... Prin urmare, spectacolul debutează chiar cu Hell's Baby însuşi, reflectoarele se aprind direct în ochii spectatorilor, de la baza spaţiului de joc, exact ca şi în momentul în care bolidul este ambalat cu motoarele turate la maximum şi cu farurile aprinse. Simbol al masculinităţii şi virilităţii absolute, al aventurii împinse la extrem şi al vieţii eliberate de orice constrângeri, Hell's Baby le domină pe cele două personaje, pe fiecare altfel: Kami vede îl el o reincarnare a fostului iubit, Cristi este copleşit şi emasculat. Înfruntarea propusă în varianta lui Gavril Cadariu se desfăşoară sub farurile ca nişte ochi încruntaţi, lăsând în mod continuu impresia de animal viu care pândeşte din întuneric şi care respiră sacadat, aşteptând să sară la atac. Într-adevăr, foarte pregnantă această prezenţă, sporind senzaţia de nelinişte pe care textul o sădeşte în inima privitorilor/cititorilor chiar de la bun început. Pe de altă parte, în afară de a trasa portretul maleficului Hell's Baby, jocul de lumini din prezentul spectacol desenează la rândul său, cu subtilitate, relaţia dintre cei doi, Kami şi Cristi, ei evoluând alternativ între lumină şi umbră, în funcţie de intensitatea momentelor pe care le traversează. În spectacolul de faţă, aşadar, vizualul se ia la întrecere cu însuşi cuvântul, adăugând noi accente relaţiei dintre cei doi.

Cât priveşte actorii, Kami este interpretată de către Christine Cizmaş, studentă din 2004 a secţiei de Actorie în limba germană a Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, care se adaptează extrem de dificilului său personaj, fiind foarte corectă în interpretare din punct de vedere tehnic, dar necesitând o mai mare deschidere pentru a-i putea absorbi şi reda tot tumultul şi toată abandonarea. De cealaltă parte, Cristi, interpretat de Wolf E. Rahlfs (actor al Teatrului de Stat din Bruchsal, Germania), este rece, calculat, cu izbucniri temperamentale fioroase, opuse fragilităţii lui aparente. Un al treilea Cristi văzut de mine, abordat în alt fel decât ceilalţi doi şi, în acelaşi timp, sută la sută valabil ca şi propunere, după cum sută la sută valabil ca propunere este întregul spectacol, realizat cu atenţie la detaliu, la cuvânt, la lucrul cu actorul, la Hell's Baby...