Bărbaţi întregi - Master and Commander: The Far Side of the World

Să nu vă duceţi la Master and Commander - primul film al lui Peter Weir, de la The Truman Show (1998) - ca la o continuare a Piraţilor din Caraibe: genul acela de bravură bufonă nu se numără printre semnele particulare ale unui film de Weir. Filmele lui cele mai personale - precum Stare de şoc (care a trecut neobservat prin cinematografele noastre) sau The year of living dangerously / Un an de cumpănă (care trece din cînd în cînd prin programul TCM, de fiecare dată sub observaţia mea drăgăstoasă) - arată de parcă s-ar fi întîlnit cu o fantomă.

În noul lui film, plasat în 1805, cînd numai flota britanică îi mai rezistă lui Napoleon, iar "oceanele sînt noile cîmpuri de bătălie", corabia H.M.S. Surprise chiar se întîlneşte cu o fantomă - o corabie franceză care se cheamă Acheron, dar care e atît de imprevizibilă în apariţiile sale, atît de sinistră în ubicuitatea ei, atît de aproape de invulnerabilitate încît marinarii englezi deduc că însuşi "diavolul e la cîrmă" şi o poreclesc Fantoma. Atunci cînd Surprise cade pradă unui calm plat, unei toropeli vecine cu moartea, aceiaşi marinari dau vina pe un ofiţer de punte; se conving că nefericitul e blestemat şi încep să vorbească despre Iona. Răul se răspîndeşte pe toată corabia. Asistăm la o confruntare între căpitan (Russell Crowe) şi doctor (Paul Bettany): primul consideră că ofiţerul de punte şi-a făcut-o cu mîna lui, căutînd să fraternizeze cu echipajul, deci dînd dovadă de slăbiciune în faţa unor oameni care nu cer egalitate, ci autoritate - cer să fie mînaţi cu biciul şi butoiul de rom; celălalt crede că atît biciul cît şi butoiul ar trebui aruncate peste bord.

Nu e doar un conflict de idei, e o rară ciocnire între convingerile care stau chiar la temelia a două vieţi, şi e cu atît mai dramatică, mai năucitoare, cu cît credem în prietenia - frumoasă, fermă şi pînă acum ocolită de cutremure - dintre cei doi bărbaţi. Criza nu se rezolvă decît printr-un sacrificiu omenesc. În timpul ceremoniei funebre, cînd fiertura de lîncezeală, superstiţie şi revoltă din minţile marinarilor e pe punctul de-a da în clocot, echipajul îl împinge pe căpitan să citească despre Iona, dar el le ţine piept printr-un discurs în care îi cere iertare dispărutului, în numele celor rămaşi. Şi-atunci, "briza veni cu zgomotul unui suspin puternic coborît din înălţimi. Pânzele se umplură [...] şi marea trezită începu să murmure, cu o voce somnoroasă, cîntece de întoarcere în urechile marinarilor." Acesta e Joseph Conrad în Negrul de pe "Narcissus". Într-un splendid eseu despre Conrad, Alexandru Vlad a scris: "Imposibil [...] să nu simţi o revoltă a mării ca împotriva lui Iona, dezagregarea echipajului ca pe marea primejdie provocată de bunele sentimente"; şi: "Se face simţită, la un moment dat, necesitatea simplităţii, a unei obedienţe habotnice, a unui spirit lipsit de imaginaţie şi dintr-o bucată"; dar şi: "palimpsestul textului e mai complex, echilibrările totdeauna în ambiguitate - orice interpretare îl sărăceşte". Filmul lui Weir e inspirat dintr-o serie de romane de aventuri scrise de Patrick O’Brian, dar în astfel de momente auzim timbrul grav al lui Conrad, după cum, atunci cînd căpitanul îi spune doctorului că nu totul e în cărţi, îl auzim pe Hamlet amintindu-i lui Horatio că între pămînt şi cer încap mai multe taine decît în filozofia lui.

Poate că filmului nu i-ar fi stricat cîţiva stropi din mările mai spumoase în care se lăfăie Piraţii din Caraibe; poate că Weir se sfieşte prea tare de plăcerile tembele ale filmului de aventuri. Dar ăsta nu-i un motiv de a vă refuza plăcerea - mult mai mare - de a vedea Master and Commander în compania unui prieten bun. Prezenţa prietenului e importantă - despre asta e vorba şi-n film. Căpitanul o fi avînd o mînă de fier, dar n-are nimic dintr-o brută: are o vioară, doctorul are un violoncel, şi îşi petrec orele libere cîntînd împreună. Doctorul o fi avînd gărgăuni la cap (în cuvintele marinarilor, "dacă-i arăţi un gîndac, el îţi spune şi ce gîndeşte"), dar (în interpretarea delicată a lui Paul Bettany) nu e caraghios, nu-i un Paganel; în curiozitatea pe care i-o inspiră toate tainele dintre pămînt şi cer, în fericirea pe care o găseşte, oricît de extenuat ar fi, umblînd după cormoranii din Galapagos, e la fel de tare de ţîţînă, la fel de eroic ca prietenul său. Nici unul, nici altul n-au habar de antinomiile de azi - bărbat sensibil contra bărbat dur, intelectual contra om de acţiune, creier contra muşchi - şi de-asta sînt atît de frumoşi: sînt, pur şi simplu, bărbaţi întregi.