Niciodată media românească nu s-a preocupat de un regizor de film aşa cum a făcut-o în ultimul an referitor la Cristian Mungiu (e drept că niciun alt regizor român nu a avut asemenea performanţe în lume). A făcut-o pe toate tonurile şi în toate registrele, de la imnuri de glorie la bocete de jale. A palpitat, a lansat prognosticuri, a aplaudat, a comentat, unele voci răzleţe au mai şi cârtit.
Mă întreb ce-o fi în sufletul omuleţului numit Mungiu. Mai mult ca sigur că a existat un moment, mai lung sau mai scurt, de beţie a succesului, acea stare minunată când nici ţie nu-ţi vine să crezi ceea ce ţi se întâmplă şi când ai vrea să te ciupeşti ca să te convingi că nu visezi. După aceea, s-a impus să-şi revină repede pentru că erau multe de făcut: interviuri în care trebuie să fii mereu deştept; întâlniri cu publicul la care trebuie să fii mereu politicos, simpatic şi echilibrat; întâlniri cu oamenii din breaslă cărora trebuie să le suporţi atât zâmbetele prefăcute cât şi săgeţile din privire; obligaţii de protocol unde trebuie să te prezinţi la patru ace când ai dori să fii acasă în papuci; avioane, strângeri de mână, reflectoare, socoteli financiare, alte avioane, alte strângeri de mână, alte reflectoare, alte socoteli financiare... Încet-încet, peste toate se aşterne oboseala. Şi chiar un soi de blazare. Iar undeva în străfunduri dospeşte şi creşte conştiinţa de sine. Cred că e imposibil ca un asemenea succes să te lase intact. Câteodată el e un dar otrăvit pe care ţi-l oferă soarta. Pe de o parte te pândeşte pericolul infatuării, pe de altă parte încolţeşte teama că următorul film ar putea să nu mai fie de acelaşi calibru. Oricât ar părea de ciudat, succesul e o povară grea.
La ora asta e greu de spus ce va face Mungiu în continuare. Va aştepta alţi cinci ani până va simţi că s-a copt în el un subiect în care să creadă? Va profita de renumele casei sale de film, Mobra, şi va produce filmele altora? Va accepta eventuale propuneri de coproducţii sau chiar producţii străine? Va rămâne acelaşi om deschis la dialog, acelaşi camarad cu care poţi vorbi despre copii, pisici şi bunici la o cafea, sau va deveni un personaj distant şi mereu indisponibil care nu răspunde la mobil decât celor cu care are interes să vorbească şi pe restul îi redirecţionează la secretara-cerber? Numai viitorul apropiat ne va lămuri. Până atunci îmi vin în minte secvenţe din trecut.
Un tânăr student care se urca pe scena festivalului CineMAiubit şi primea Marele premiu pentru Mâna lui Paulişta - filmul care m-a făcut să râd cu lacrimi, preferatul meu dintre toate scurtmetrajele sale (o parte din scenariile de scurtmetraj scrise de Cristian Mungiu au apărut în volumul 7 scenarii, publicat de Editura LiterNet). Atunci am descoperit că băiatul acela, care ca înfăţişare nu se deosebea cu nimic de colegii lui, are o minte foarte ascuţită, un ochi extrem de atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, un simţ al umorului hiperdezvoltat şi un simţ al măsurii rar întâlnit. Că nu-i plac excesele, nu-i stau în fire răutăţile, nu face lucrurile pe jumătate şi nu spune ceva în care nu crede.
Un scenarist şi un dialoghist remarcabil care se prezenta la primul concurs HBO cu un proiect intitulat Cartier, câştiga locul I şi o călătorie la Los Angeles pentru a susţine etapa internaţională a competiţiei Hartley Merill.
Un debutant în lungmetraj care aborda genul comediei amare la care se râde, dar nu neapărat deoarece, până la urmă, Occident e un film despre despărţire: un cuplu se destramă pentru că femeia nu mai suportă mizeria vieţii cotidiene şi alege să plece în Franţa cu un om pe care nu-l iubeşte, o nuntă se anulează pentru că mirele dă bir cu fugiţii, nişte părinţi constată că toată viaţa au agonisit degeaba pentru că fiica lor va pleca definitiv în Germania - pe toţi Occidentul îi absoarbe ca o bulboană. În această înlănţuire de poveşti grave nu se putea bănui oare un sâmbure de 432?