Poliţistul (interpretat bine, imperceptibil, fără mişcări bruşte, de Samuel L. Jackson) stă legat mai tot filmul într-o casă străină. Care casă este străină şi pentru hoţi. Aceştia au locuit în ea doar cît să pună la punct spargerea. Aşa că cei mai în vîrstă dintre ei, soţii Quarre, au făcut-o pe cuplul în vîrstă, bonom şi niţel într-o ureche, de a cărui nepoată Erin (Milla Jovovich) un angajat de bancă se îndrăgosteşte fără scăpare. Într-atît încît să fie convins a ajuta la virarea unei mari sume de bani dintr-o parte în cealaltă.
Ce-i stă bine filmului (printre altele) e felul în care pune lumina pe aceşti hoţi, făcînd din ei nişte persoane adevărate, ca noi toţi, simpatice. Cu mult mai mult decît în alte filme, ei tind să constituie o familie unită pînă la un punct, dar în care bunele şi relele sunt puse pe masa din bucătărie şi împărţite. Milla Jovovich spune chiar că secvenţa care i-a plăcut cel mai mult a fost cea în care hoţii şi ostaticul iau micul dejun în bucătărie. Şi ei i s-a părut că erau ca o familie, cu bunici simpatici, tată un pic auto-ritar, fiică mai mare, inteligentă şi bună, fiu mai mic, obraznic şi necizelat. Ostaticul ar fi musafirul.
Rob Rafelson uneşte, aşadar, aceste personaje complexe, individualizate şi le desparte prin acelaşi element - banii. Pentru că în familie nimeni nu are încredere în nimeni şi se complotează pe bisericuţe. Mulţumită actorilor (pe lîngă Milla Jovovich - cameleonicul Stellan Skarsgaard, Doug Hutchinson, Grace Zabriskie, Joss Ackland), personajele hoţilor sunt vii. Mulţumită lui Hammett (şi scenariştilor) ele sunt şi în continuă mişcare interioară, chiar dacă fizic se deplasează puţin şi în puţin timp. De fapt, elementul care catalizează disoluţia bandei este poliţistul lui Samuel L. Jackson, şi el picat din întîmplare (căutase de fapt o fetiţă pierdută, fiica unei vecine). Poliţistul leagă împreună cu Erin firele unui elegant joc al seducţiei, joc ce se termină prost, pentru că poliţistul rămîne pur şi dur pînă la capăt. Pentru cine era obişnuit cu declamaţiile biblice ale lui Jackson în Pulp Fiction, rolul de acum îi va plăcea poate la fel de mult, pentru că actorul joacă asemenea pielii lui, neted şi sumbru, şi trist; el e de fapt un om singur cu o singură mare pasiune - violoncelul. Iar secvenţa în care Milla Jovovich îi întinde plasa şi îi face curte cu arcuşul e mult mai sexy decît o secvenţă de sex. De altfel, şi Milla Jovovich apare pentru prima oară într-un astfel de rol. După ce a fost creatură pură şi imprevizibilă în Al cincilea element, boemă într-o ureche în Million Dollar Hotel, Ioana d’Arc, actriţa născută la Kiev capătă în fine un rol de femeie puter-nică şi seducătoare care manevrează bărbaţii cu graţia cu care îşi pune ciorapii. Se pare că nu i-a rezistat nici operatorul Juan Ruiz Anchia, care i-a aşezat frumoase lumini pe obraz, fă-cînd-o de multe ori să semene cu Greta Garbo.
Dar frumos filmat e întreg filmul, urmînd volutele poveştii. Camera e şi ea personaj, e mereu înlăuntrul lucru-rilor pe care le înregistrează. E grăbită, eficientă şi sacadată cînd acţiunea se precipită, se odihneşte pe feţele protagoniştilor cînd apele sunt ceva mai calme, dar îşi arogă din cînd în cînd un aer imparţial, ca şi cum n-ar şti de partea cui să fie. Marele merit pentru calitatea filmului rămîne textul lui Dashiel Hammett, care a oferit temelia, dar sunt vizaţi şi scenariştii, care au ştiut cum să ţină firul întins tot timpul. Pentru că întorsăturile de situaţie au loc nu numai înlăuntrul poveştii în sine, ci şi în minţile eroilor.