Anyone alive in there?

Aşa a strigat către sală. O dată, de două ori, cumva supărat. M-am gîndit că nu i-or fi plăcut huiduielile şi fluierăturile care păreau să vestească nerăbdarea şi plictiseala spectatorilor. Concertul trebuia să înceapă la 7:30 şi era deja 8:20 cînd a apărut pe scenă.

Direct, fără introduceri ori comentarii, a cîntat despre drăguţa care ar trebui să-şi pună cea mai bună rochie şi să-l întîlnească în Atlantic City. După care s-a apucat să strige întrebarea cu "e careva viu?". Zău, m-am gîndit că are chef de făcut mişto - "care e ăla care are tupeul să fluiere la concertul meu?". Cînd colo, ăsta era laitmotivul următoarei piese. Probabil una nouă.

Zău, nu mă întrebaţi ce-a cîntat. Dac-aş mai fi ascultat Radio Nord-Est, dac-ar mai fi fost acolo Sandi Leontieş, aş fi ştiut. Cînd a scos ultimul album şi cum îi zice, cum stă prin topuri, ce l-a inspirat să scrie o piesă ori alta, dacă varianta din concert a coincis cu cea de videoclip. Într-un fel, din cauza lui Sandi am ajuns la concert. Am vrut să văd pe viu ceea ce el ne punea la radio. Fiindcă, de ce să nu recunosc, a ajuns să-mi placă şi mie.

Chiar dacă nu ştiu cuvintele nici unei piese. Zău, poate vreun refren. Şi nu doar cînd vine vorba de el. Nu ştiu să merg la concerte. Adică nu ştiu să mă exteriorizez la concerte - să cînt cu sala, să mişc din şolduri, să fluier, să ţip, să flutur mîinile în ritmuri venite de undeva dinăuntru ori doar copiate de la cei din jur. Eu stau cuminte pe scaun, dau din cap (azi am rămas cu gîtul sucit din motiv de orientare faţă de scenă), mai bîţîi dintr-un picior, bat din palme. Şi, uneori, rar, fredonez cuvintele pe care le ştiu. Dar nu ştiu dacă din gura mea chiar iese vreun sunet ori cînt doar în gînd. Totul se întîmplă înăuntru, unde se adună straturi-straturi imagini diverse: lumini, costume, reacţia sălii într-un moment anume, un solo de chitară, nişte cuvinte uşor neinteligibile din cauza sonorizării, expresia feţei. Şi abia după concert îmi sună în cap fragmente de piese şi mă trezesc din somn fredonînd cuvinte pe care habar n-aveam că le ştiu.

De fapt, în seara asta aş fi ştiut cîteva cuvinte. Poate nu tocmai corect - niciodată nu sînt sigură c-am înţeles bine rostirea lor adevărată de cînd, la 10 ani, am fost convinsă că Stevie Wonder cîntă despre Agerscop; la vremea aceea nu ştiam engleză şi am crezut că e vreun AgerPres străin în a lui I just called (to say I love you).

Azi aş fi ştiut cîteva cuvinte dintr-un cîntec pe care am crezut că-l recunosc la primele acorduri de chitară. De parcă ar fi fost aşa de simplu. În timp ce toboşarul încă icnea mişcînd din mîini într-un ritm ameţitor pe finalul piesei el deja schimba chitara şi începea - cu un "one, two, three"- o altă piesă. Fără pauze, fără timpi morţi. Mereu în mişcare, timp de două ore şi 20 de minute.

Lovind precis corzile chitarei, cu mişcări sus-jos care pe mine m-au dus cu gîndul la altceva. Cambrîndu-şi trupul în faţa spectatorilor din primele rînduri, arătîndu-se pe sine cu degetele. Rotindu-se în jurul stativului pentru microfon. Întinzind mîinile spre sală, de parcă ar fi dirijat reacţiile spectatorilor. Aplecîndu-se pe spate, ţinînd în braţe acelaşi stativ de microfon şi sprijinindu-se doar pe vîrfurile ghetelor. Aruncînd chitarele spre cel aflat în loc strategic ca să le prindă. Strîngînd mîinile fanilor înghesuiţi în faţa scenei (şi lăsînd spectatoarele să-l atingă pe picior, fără isterii ca la Beatles). Cu un picior la apus şi unul la răsărit, întinzînd chitara spre aceiaşi spectatori într-un fel de jam-session colectiv (dar filmarea din spatele lui, printre picioare, arătînd mîinile întinse spre chitară, iar m-a dus cu gîndul la altceva).

Cuiva i s-a părut că asta n-a fost destul. Cică altădată făcea mai mult, dar acum şi-a arătat vîrsta. Pe care n-o ştiu, dar înclin să cred că se apropie de 60. Să-mi fie iertat, dar aş vrea să mă mişc şi să arăt aşa peste vreo 25 de ani.

Mă rog, n-a fost niciodată vreun frumuşel. Ori cel puţin nu de cînd l-am apucat eu la televizor. Cînd cîntă faţa-i întreagă e încruntată şi schimonosită, de parcă ar lupta să ţină piept unor demoni pe care noi nu-i vedem. Închide pleoapele şi la coada ochiului stîng se zbate un vas de sînge. Vinele gîtului arată precum odgoanele marinarilor şi vocea lui are o asprime vulgar-înfricoşătoare.

Dar zău că nu-şi arată vîrsta. A purtat nişte blugi strînşi pe fund, parcă croiţi pe el (aşa mi-am zis şi cînd l-am văzut pe Sting anul trecut). Un tricou negru şi o vestă pe deasupra. O brăţară din fire împletite legată la mîna stîngă. Acelaşi păr vîlvoi dintotdeauna, ceva între mohawk şi "n-am ajuns pe la frizer de cînd sînt în turneu" (doar culoarea a devenit gri-cenuşie). Un rid între sprîncene. Dar a mărturisit singur că are acasă trei adolescenţi (şi cu Patti - care a rămas să le poarte de grijă - patru).

M-aş putea hazarda să spun că a cîntat piese pe care nu le ştiam. Cred că Lonesome Day e de pe precedentul album, am recunoscut Because the Night, voi ţine minte Long Walk Home, Trapped, Waiting On a Sunny Day ori Living In the Future. Aş mai îndrăzni să spun că a lăsat greul pe umerii lui Steve şi Nils (zău că nu ştiam cum îi cheamă, dar i-a prezentat), însă mai la fiecare piesă a arătat cum poate îmblînzi corzile chitarei. Ridicînd mîna dreaptă pînă spre obraz în mod repetat - şi cum ţinea arătătorul şi mijlociul lipite din cauza penei, mi-a părut că împarte binecuvîntări şi face semnul crucii.

M-am dumirit, în timpul concertului, că nu l-a huiduit nimeni. Nici puştanii, nici cei cam de-o seamă cu el, nici cei de vîrsta mea. E drept că în ţară "uuuuu" ar supăra nişte artişti, dar aici era un fel de uimire prelungă, de "BRAVO" onomatopeizat. I-a hipnotizat pe toţi cei din sală, făcîndu-i să danseze, să cînte, să mişte braţele, să aprindă lumini. Pe mine m-a făcut să regret că nu ştiu versurile la The River, pe care a cîntat-o acompaniindu-se la muzicuţă şi cu nişte acorduri simple de chitară şi pian în spate. A fost singurul moment în care a trecut spre baladă, poate exceptînd acel Atlantic City de început şi un duet cu Soozie.

Şi ca să fie sigur că seara asta o să ne bîntuie, a lăsat pentru bis Born To Run şi Dancing In the Dark. Cu care am crezut că termină. Dar a continuat cu o piesă pe ritmuri irlandeze, despre cei care-au trecut Atlanticul visînd la aur în rigole, bere la robinet, o viaţă mai bună - ei au creat American Land.

Înainte de a părăsi scena i-a prezentat pe cei opt artişti care l-au secondat. El era Bruce Springsteen iar ei formidabilii E Street Band.

(Vancouver, 31 martie - 1 aprilie 2008)