Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Le divorce

Le divorce - Divorţul dintre civilizaţii


România Liberă, decembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
James Ivory împreună cu echipa lui formată din producătorul Ismail Merchant şi scenarista Ruth Prawer Jhabvala revin dintre faldurile trecutului la realitate, romanul Dianei Johnson stîrnindu-le interesul pentru o satiră modernă al cărei cadru să fie Parisul. Divorţul te trimite imediat cu gîndul la Robert Altman. Doar la el mai găseşti combinaţia perfectă între detalii sugestive (care pleacă de la gesturile mărunte ale personajelor şi se abandonează în detaliile vestimentare), actori geniali din care replicile ţîşnesc ca nişte arteziene (sau ca sîngele în Kill Bill Vol. 1), o intrigă simfonică (ce face ca intrările şi ieşirile personajelor să fie atent dirijate) şi o ironie discretă care găseşte într-o întîmplare dramatică o sursă de umor.

În Divorţul sunt mai multe filme. E o dată un bildungsroman, istoria tinerei Isabel, americancă în blugi venită din Santa Barbara la Paris să-şi ajute sora şi care prin legătura adulterină cu un diplomat însurat (legătură antamată cu cea mai mare graţie şi sinceritate, ca un contract reciproc avantajos) mai urcă o treaptă şi se rafinează. E apoi povestea celeilalte americance, Roxy, pe care soţul francez o părăseşte, gravidă, pentru o fată din Kazahstan, şi ea măritată (Rona Hartner). Gravida va trebui să pună la punct divorţul (şi el un contract) în acelaşi timp în care presară îngrăşămînt peste legătura în faşă cu avocatul. E apoi povestea celor două familii şi a celor două culturi. Nimic din stereotipiile obişnuite şi grosiere.

Americanii nu sunt atît de colţuroşi ca în alte părţi. Îmbrăcînd-o de pildă pe Stockard Channing şi încălţînd-o cu nişte pantofi tip şenilă, dar agăţîndu-i de toartă o geantă Hermčs, Ivory ştie că nu rezolvă personajul. Pentru că eroii nu se definesc numai prin felul cum arată, ci printr-o gamă extrem de variată de fine reacţii - prin zîmbete, priviri, ocheade - pe care monteurul le taie şi le pune cap la cap (de pildă, secvenţa prînzului familiei americane reunite), ţesînd un covoraş de familie în acelaşi timp duios şi ironic.

Americanii nu sunt sinceri şi simplişti. Francezii, pe partea lor, nu sunt pretenţioşi şi snobi. Există o paletă de nuanţe pentru fiecare trăsătură consacrată şi o mulţime de gesturi care efleurează în jurul motivelor. Ivory nu vrea să fie rău nici cu unii, nici cu ceilalţi. Nu se dă de ceasul morţii cînd cineva e ucis. El îşi păstrează orgoliul (britanic) al celui care priveşte cu egală desfătare acest spectacol uman luxuriant, dramatic cîteodată, penibil, trist, ridicol. Nu pedepseşte el pe nimeni. Cîtă graţie în mişcările ticălosului diplomat francez (excelent Thierry Lhermitte) care guvernează sentimentele din poignet şi scutură firimiturile amorurilor trecute cu mănuşa. Tînăra din Santa Barbara (s-or fi gîndit autorii la celebrul serial, monocord, cu eroi blonzi lineari?) învaţă totuşi prin intermediul acestei lichele că viaţa presupune eleganţă, dar şi un soi special de nepăsare.

Ca şi la Altman, toate personajele sunt legate unele de altele prin frăţii, legături de rudenie, secrete. E o ţesătură colorată care se înfoaie la primul semn că un ochi se deşiră. Aici, părăsirea căminului conjugal de către parizianul frivol. Familia acestuia, cu titlu nobiliar, e scandalizată de eveniment, dar ţine să rezolve cu graţie scandalul. Mama pocneşte nervoasă din evantai (nu prea mult, căci nu e bine să-ţi arăţi sentimentele) şi convoacă rubedeniile. În patria Legăturilor primejdioase, o relaţie dintre unchiul căruia i se trec cu vederea aventurile (ba i se ştiu deja şi gusturile) şi sora gravidei se rezolvă elegant la o masă printre conversaţii despre brînzeturi şi fructe. Bieţii americani dintr-o bucată ajung să semene cu nişte musculiţe prinse în plasa dulce a unor păianjeni. Ce să le ceri lor rafinament? Cum să îi faci să priceapă de ce francezii bogaţi nu discută niciodată despre bani? Cum să le desenezi zborul unei eşarfe aruncate pe gîtul rece al amantei de bărbatul plictisit deja de legătură?

Cum spuneam, în Divorţul sunt mai multe filme odată. E şi melodrama soţului american părăsit de kazahstană, care e gata să facă moarte de om (un excelent şi fără vîrstă Matthew Modine) şi care îi propune chiar soţiei părăsite, parteneră de suferinţă, să facă şi ei ceva, de pildă să se culce împreună. Dar e şi un film despre Paris, care pentru americani e un mare supermagazin (vezi şi Prêt-à-Porter) în mijlocul căruia tronează Turnul Eiffel. Un Paris al restaurantelor elegante şi al meniurilor incomprehensibile. Al cartierelor scumpe şi al cartierelor pestriţe. Întrevede Ivory vreo posibilitate de mediere între americani şi francezi? Simplu: americanii să rămînă mai mult timp la Paris.

Fişa tehnică:

Le Divorce, 2003
Regia: James Ivory
Cu: Kate Hudson, Naomi Watts, Jean-Marc Barr, Leslie Caron, Stockard Channing, Glenn Close, Romain Duris, Thierry Lhermitte, Matthew Modine, Melvil Poupaud, Rona Hatner.



 Toate articolele despre Le divorce


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer