Chariots of Fire - feţele nedespărţite ale medaliei

Cât de rar este valorificată, cinematografic, această formă pură a mişcării, care e alergarea fiinţei umane! Pe cât de expresive sunt reluările transmisiilor sportive, cu probele de sprint, fie 100 m plat (regina atletismului), fie 100 m garduri, pe atât de puţin se alimentează scenariştii din expresivitatea lor. Se pare că Lelouch, având repartizate 10 minute, din filmul olimpiadei de la München, le-a dedicat învinşilor în probele de sprint. Dar era un documentar artistic. Filmul lui Hugh Hudson e singular. Dacă avem timp să observăm că e produs de acelaşi David Puttnam, în palmaresul căruia, afară de Mission, mai e de găsit remarcabilul The killing fields, ne mirăm mai puţin, îndrăzneala producătorului pentru subiecte şi medii insolite fiind consacrată.

Un remarcabil critic american se întreba de ce oare l-o fi mişcat filmul, dacă el nu era interesat nici de alergare, nici de sistemul britanic de clasă. E drept, acestea ar fi temele principale. Reţinem întrebarea sa doar ca un memento, căci un răspuns e greu de găsit. Iată condiţiile unei bune provocări. E un film evident reuşit, pentru că emoţionează, comunică, subliniază. Iar emoţia provocată e departe de cea tip telenovelă. Vorbeşte spectatorului, care, prin definiţie, e om obişnuit, medie statistică, de victorie, înfrângere, cheltuială de resurse fără rezerve, până la epuizare, onoare, reprezentare, patriotism chiar, credinţă, credinţă de toate felurile, credinţă în competiţie ca formă de exprimare, ca formă de promovare socială, ca formă de recunoaştere a statutului social, dar şi credinţă în răspunderea pe care individul uman o are faţă de calităţile cu care s-a născut, căci, dacă a fost dăruit cu ele, e pentru că i s-a rezervat un loc definit în planurile demiurgice. Şi nostalgie. Multă nostalgie. Perspectiva filmului e una evocatoare. Tot ce se relatează pleacă de la comemorarea, la prezentul respectiv (1979), în prima secvenţă, a unuia din cei doi eroi, evreul Harold Abraham (Ben Cross), fiul unui imigrant lituanian, plonjând apoi cu 60 de ani în urmă, în prima zi a acestuia, la Universitatea Cambridge. Şi nu numai nostalgie. A face în 1981 un film despre doi tineri britanici (celălalt, Eric Liddel, e scoţian, deci presbiterian, fiul unor misionari, el însuşi pregătit să devină misionar, în China, unde a şi murit, după instaurarea regimului maoist), care au cucerit, sub faldurile Union Jack, medaliile olimpice de aur în 1924, la Paris, este, între altele, o formă de recuperare, pentru o Anglie nu doar năpădită de imigraţia de masă, fie şi originară din Commonwealth, dar mai ales populată de noi generaţii funciar antitradiţionaliste, de a recupera ceva din marca identitară britanică, definită, între altele, de elementele înşirate mai sus. Dar, fireşte, filmul nu impresionează doar pentru că vorbeşte despre acele lucruri. Ci, în primul rând, pentru modul cum o face. Şi o face punînd în valoare transparenţa nativă a fiinţei umane, fără abisuri absconse.

Poate că mai mult decât designul exterior, îmbrăcăminte, automobile, dans etc., ceea ce fixează în timp cele relatate e un fapt aproape mărunt, dar foarte important. Eric Liddel, consecvent ideii creştine că talentul său e un dar de care trebuie să dea seamă instanţelor divine şi să-l folosească în misionariat, se antrenează singur. Ca, de altfel, majoritatea competitorilor. Harold Abraham, condiţionat de ideea competiţiei în sine, inovează, asigurându-şi serviciile unui antrenor profesionist. Înainte de inerenta anatemă a cadrului olimpic, faptul e socotit imoral de universitatea al cărei membru e competitorul. În numele aceluiaşi principiu al competiţiei, înţeles în spiritul tradiţionalist britanic. Care spirit tocmai îşi devoalează rigiditatea. Suntem în ţara care inventase fair-play-ul. Încă pentru anul 1981, când olimpismul cedase demult ideea herminei albe a amatorismului, faptul se vede mai mult decât desuet. Ochiul camerei e relativ imparţial, înclinând, totuşi, în favoarea noului, fără a intra în dispute teoretice. Optica regizorală prezintă lideri ai universităţii - ţepeni, lejer caricaturali, admonestându-l ultimativ pe Abraham, în contrast cu faciesul tensionat şi pumnii strânşi, în gros-plan (o imagine bijuterie), ai antrenorului profesionist, care, interzicându-i-se prezenţa în sanctuarul stadionului, se manifestă ca cel mai implicat suporter. Mercenarul repudiat de tradiţie face figură de tată cu inima tremurândă. Pandant rafinat cu figura tatălui însuşi, bancherul Abraham senior spărgându-şi canotiera cu pumnul la aflarea veştii victoriei olimpice a fiului său.

Filmul convinge şi pentru alt motiv. Pe fondul organizării efortului de participare, de reprezentare olimpică, între cei doi corifei emblematici are loc o competiţie nici măcar subsidiară, de-a dreptul explicită. Căci o importantă cantitate din energia nervoasă, psihică şi morală a lui Abraham e condiţionată de memoria obsesivă a unei singure înfrângeri pe pistă în faţa sprinterului misionar. Iar filmul acordă destulă atenţie acestei obsesii, în construirea şi prezentarea personajului. Într-un fel tainic, abia prin aceasta Abraham se insinuează ca personaj central, tribulaţiile sale individuale fiind tratate filmic ca atribute implicit umane, în relaţie cu performanţa celuilalt, socotit, tot implicit, în primul rând o forţă a naturii. Din fericire, accentul pus se conjugă cu momente de abilă tratare a scoţianului ca fiinţă umană, devoţiunea acestuia fiind privită regizoral cu înţelegere şi echilibru.

Această competiţie secundă, inerentă fazei de selecţie a oricărei poveşti cu ţintă olimpică, dincolo de a fi unul din secretele forţei emoţionale a filmului, e, simultan, simbolul valorilor fundamentale ale civilizaţiei occidentale. Iată cum un film prin excelenţă britanic capătă un caracter net "nordatlantic", cu tot ce poate avea cuvântul mai antipeiorativ.

Nu în ultimul rând, domnul Vangelis Papathanasiou e responsabil, prin muzica sa atinsă de suflul geniului, pentru această tuşă de personalitate a filmului. Într-o structură simfonică, de marcată autonomie artistică*, temele individuale ale eroilor, conturate şi reprezentative, sunt scufundate, armonic, în generoase expresii muzicale ale setului de sentimente listat în primele rânduri ale textului.

Iar dacă toate acestea s-ar socoti a nu explica îndeajuns efecte probabil recunoscute ca atare ale filmului, responsabilă nu-i decât sagacitatea limitată a autorului acestui text, care rămâne la fel de sedus de film, chiar în lipsa capacităţii de a şi-l reprezenta complet ca mecanism.

* Un prieten mi-a relatat că primul contact cu banda sonoră a filmului, prin intermediul unui post de radio, înainte de a şti ce reprezintă, oricum înainte de contactul cu filmul, i-a dat imaginea pregnantă a naşterii universului.

Fişa tehnică:

Chariots of Fire, 1981
Regia: Hugh Hudson (OSCAR)
Cu: Ben Cross, Ian Carleson