Există o teroare viscerală, primară a filmelor horror japoneze - extrem-orientale, în fapt - care transcende raţionalitatea şi logica şi care e, pare-se, vorba unui film, lost in translation. Altminteri spus, genul acesta de producţii au o anume poezie (maladivă, cum altfel?!) în perfect acord cu acea cultură atît de veche şi ritualizată. Poate că are ceva de-a face cu abstractizarea specifică, lentoarea apăsată ori dezinteresul total pentru psihologi(zar)e. Cert e că efectul e, în cazul exemplarelor reuşite, destul de aproape de groaza pură. Dar, în isteria remixării lor pentru piaţa occidental/ americană în goana după ceva bani uşor de obţinut, cam toate astea se pierd. Transplantarea pare să ducă doar la o acumulare de efecte căutate plutind în vid. Dovada e uşor de văzut în bastardizările operate de Hollywood în ultimii vreo 20 de ani asupra action-urilor hong kong-eze, de exemplu; cu rezultatele debilizant/anesteziante pe care le cunoaştem cu toţii - vezi Matrix-ul şi toată avalanşa de pseudo-filozofări cu aer cool, pretenţii din belşug şi minte ioc din ultimul deceniu...
Cam aşa stau lucrurile şi cu cel mai recent remake din gamă - The Eye, varianta americană a unei alte francize japoneze de mare succes ce devenise, sub bagheta gemenilor fraţi Pang ditamai trilogia de maxim succes prin alte părţi. Acum, la cîrmă e alt duo, responsabil pentru un stupid Ils mai an, David Moreau şi Xavier Palud. Cei doi au luat povestea fătucii pe care ochii transplantaţi o fac să vadă tot soiul de orori, pînă se nevrozează tot mai tare, înnebunită de dorinţa de a înţelege ce naiba i se întîmplă şi au mutat-o firesc, în Statele Unite de azi. Cum în locul delicatei eroine jucate de Angelica Lee a apărut sex-simbolica Jessica Alba, o serie de schimbări au trebuit operate pentru noile pieţe de desfacere. În cap cu faptul că domnişoara nu mai putea fi doar o rotiţă în angrenajul mai mare al unei orchestre pentru orbi, ci, firesc, solista; căci, nu-i aşa, teoriile de scenaristică ne spun că protagonistul trebuie să fie special, aparte, important. De unde şi tentativele penibile de a-i da o identitate mult mai conturat-psihologizantă care nu fac de cît să tembelizeze povestea şi să-i amortizeze practic total potenţialul horrorific. Drept care domnişoara Alba se uită în gol, tremură, zbiară, se agită brambura şi nu convinge nicio clipă.
Şi, pentru ca spectatorul adormit şi, în viziunea realizatorilor, probabil redus mintal, să priceapă, toate indiciile sunt explicitate, detaliate, verbalizate. Adică exact ceea ce japonezii evită cu orice preţ să facă - de unde şi eficienţa lor într-ale spaimei. Avem, aşadar, la prima vedere, aceeaşi poveste, doar că toate blancurile au fost umplute (pînă la refuz) cu psihologie ieftină şi discursuri debil/ explicative, multă vorbăraie goală şi bani mulţi băgaţi în efecte speciale. Care, paradoxal sau nu, reuşesc doar să potenţeze impresia de manufactură mecanică, în care pînă şi iniţial "înspăimîntătoarele" fantome care îi cară pe morţi spre tărîmul de dincolo au fost înlocuite de nişte chestii albăstrui, CGI-zate la greu, care aduc grozav cu ce am mai văzut prin Pulse ori, dacă e să mergem mai departe înapoi, clipurile genialului Chris Cunningham pentru Aphex Twin. Drăcovenii care cască gura dinţoasă şi rotundă la tine şi urlă ameninţător, dar îţi vine mai curînd să scuipi în sîn mîrîind "piei, drace!" decît să te sperii... Problema, cam la fel ca în cazurile The Grudge ori The Ring (de la partea a doua, prima e cam singurul exemplu de adaptare fericită, întrucît a luat în considerare diferenţele culturale), fiind că la japonezii cu o tradiţie milenară într-ale poveştilor cu fantome şi coabitării cu lumea de dincolo, toate aberaţiile astea funcţionează, în timp ce transbordate ca atare în peisajul vestic, nu mai spun chiar nimic. Doar că lipsa de imaginaţie n-are leac...