Apel pierdut de-a binelea - One Missed Call

Uneori, n-ai cum să nu te cruceşti. Bunăoară, uite: japonezii. Pe de-o parte, Kurosawa, Mizoguchi, Shindo şi alţi mari clasici, pe de altă parte filme comerciale de-o cretinătate absconsă - mai ales când e vorba de horror. Mă rog, să fie - la ei, acolo, cu samuraii şi seppuku şi sake-ul lor. Da' de ce trebuie să ne luăm şi noi după ei, păcatele mele? Ce, noi nu suntem în stare de horroruri tâmpite? Ce treabă-avem să-i copiem musai, numai ca să ne facem de râs?

Acest One Missed Call / Apel nepreluat, la o adică, face apel la un fâs nipon din 2003, Chakushin ari, la rându-i preluat de o serie întreagă de chakushin ari-uri. Dacă originalele mai aveau măcar o oarecare prospeţime, şi erau într-un fel egale cu ele însele, exprimând tendinţa japonezilor de a exagera pe linia isteriei (aici, în cheie horror), varianta caucaziană a Apelurilor nepreluate oscilează cu osârdie între ridicol şi plicticos, fiind neconvingătoare de la cap la coadă.

Păi, ce-avem? Avem o reţetă: se ia un aparat de uz curent (aici, telefonul mobil), şi se pune să mătrăşească oameni (primind apeluri care conţin soundtrack-ul morţii lor - de-i sperie şi-i panichează şi-i fac să se ducă drept în gura lupului); apărăţelu' ăsta se distribuie într-un grup de tineri tălâmbi, numai buni să pice-n plasă şi să dea-n primire pe rând cu to(n)ţii. Blatul se prepară dintr-o fantomă care posedă reţeaua de telefonie mobilă (o posedă în sens diabolic, nu ca proprietate) adică un las-o jos că măcăne de zile mari! Fix de celulare are nevoie biata stahie, ca să se manifeste! Dacă vă-ntrebaţi ce-o face ea când nu-i semnal, când moare acumulatorul, sau când dai cu Nokiuţa de duşumea şi faci ţup-ţup pe ea cu bocancii, veţi vedea în film: se descurcă fata, că d-aia-i fantomă! Drept ingrediente, se mai adaugă trauma veche şi de demult a fantomei, plus încă o fantomă la care nu ne-aşteptam - adică, twist sau coup-de-théâtre final: aia de-o credeam rea, e bună de fapt (că mult ne durea pe noi care-i rea şi care-i bună!), cam la fel ca-n Fragiles / Oase fragile.

Se condimentează cu ameninţări vizuale care n-au nici a mai mică legătură cu sistemul propus (telefoanele): trecători spectrali care se strâmbă la viitoarele victime sau încep să se crape din mers, halucinaţii cu cârcăiaci scurmând prin mâinile personajelor, ca furnicile lui Dali, şi alte ieftinătăţuri. Pour la bonne bouche, din gura morţilor se mai rostogoleşte din când în când o bilă, care se pare c-ar avea şi ea ceva de spus. Hai punem şi-un ursuleţ de pluş care ţine-n marsupiu un CD pe care-i înregistrat vechiul abuz de la care-a pornit toată dandanaua - (căci, aşa cum ştiţi deja deşi nu v-am spus, asta era: fantomiţa voia să se răzbune, dom'le, şi i-a căşunat tocmai pe amărâţii ăia, că se nimeriseră la-ndemână).

Îmbârligătura asta a fost scrisă pe hârtie de Yasushi Akimoto, transpusă-n final draft de Andrew Klavan, şi filmată de Eric Valette, un francez născut în 1967 care, după ce-n ultimii zece ani făcuse la el acasă patru filme mediocre şi nişte episoade de seriale TV, n-a avut de lucru şi-a trebuit să se-arunce şi la acest call pe care l-a missat de-a binelea. Ce-i drept, omul povesteşte fluent, şi stăpâneşte cât de cât plastica imaginii - da-n rest, tămâie! Pleonasme grosiere cu personaje care irump în cadru şi soundtrack-ul face "bau!", repetarea interminabilă a aceloraşi clişee de regie, care s-ar fi vrut leit-motive paranoide - de exemplu, albastrul rece al luminării mobilelor când sună şi tema muzicală sinistru-infantilă a apelurilor buclucaşe. Dinspre partea distribuţiei însă, doamne, să ne ierţi, dar nu se remarcă nimeni şi nimic: actori necunoscuţi, jucând plat şi şters.

Proba de foc s-a dat chiar după genericul final, când m-a sunat cineva să-mi ia un interviu despre von Trier. N-am făcut pe mine la auzul mobilului; în concluzie, apelul bietului Valette a missed de-a binelea!

27 ianuarie, 2008, h. 22:45-23:20
Bucureşti, România