Oh, les beaux îmbârligătures! - Boarding Gate

Noaptea, pe Croazetă, se mai văd şi ciudăţenii - care, culmea, n-au aproape nimic în comun cu ceea ce-ar trebui să fie un midnight-flick. Ciudăţenia începe să gliseze alarmant spre bizarerie, când avem de-a face cu un autor ambiţios dar fără har, ca Olivier Assayas, care, la cincizeci şi trei de ani, după vreo cincisprezece filme (inclusiv câteva episoade de seriale TV şi unul din Paris, je t'aime), încă-şi mai caută drumul... S-a comentat, despre acest Boarding Gate, cum că ar fi "cel mai împlinit" film al lui Assayas - ceea ce nu poate decât să ne descurajeze. Scenariul, semnat tot de el, încearcă să urmărească poticnit un păienjeniş de îmbârligături din jurul unei foste prostituate italience, Sandra (Asia Argento), revenită la fostul ei peşte şi amant, afaceristul Miles Rennberg (Michael Madsen), aflat acum la Paris. Numai că, vezi dumneata, Sandra mai are un amant, pe Lester Wong (Carl Ng), care mai e şi patronul firmei unde munceşte ea cinstit. Fără ştirea lui Lester, Sandra foloseşte firma pentru traficul de droguri. Fără ştirea lor, doamna Wong, Sue (Kelly Lin), trage toate sforile şi l-ar vrea pe Miles mort. Cu ştirea tuturor şi a nimănui, Sandra ar vrea să smulgă de la Miles destui bani cât să-şi pună pe picioare visul de-o viaţă: un nightclub în Beijing.

...Şi ăsta nu e decât începutul. Când ni-e lumea mai dragă, lui Assayas îi vine pofta de exotism, şi ne invită pe toţi, cu căţel cu purcel, la Hong Kong, unde se desfăşoară... sau, mai bine zis, se deşiră partea a doua a filmului - vreo patruzeci de minute în care toată lumea pândeşte, fugăreşte şi împuşcă pe toată lumea (chestie pe care Argento o face în lenjerie neagră şi pantofi cu tocuri-cui, semn că noi avem stil - noi, adică Olivier), iar la sfârşit nu prea pricepi ce s-a întâmplat. Bine măcar că, în atâţia ani de experienţă, Assayas a învăţat barem să filmeze corect, şi chiar expresiv pe alocuri - mai ales în secvenţele unde încearcă să transmită dezorientarea occidentalului ce se afundă în universul asiatic. Din păcate, totul rămâne doar exerciţiul de stil al unui cineast care, încercând să ne surprindă cu nenumărate plot-twist-uri, nu reuşeşte decât să ne zăpăcească, iar dintr-un final voit imprevizibil să facă unul aburit-neinteligibil.

Mai are probleme Assayas şi cu coordonarea actorilor, care-şi debitează textele cam ca la "Cântarea Asiei" (Argento), şi cu soundtrack-ul, dominat abuziv de partituri culese de ici, de colo, şi cu ritmul, insistând nepermis de mult pe secvenţele dintre Argento şi Madsen, ale căror aspiraţii de intimitate introspectivă eşuează în damfuri de voyeurism involuntar. Aşa că, dacă rătăcirile protagonistei prin labirinticul Hong Kong căutau să atingă fie mântuirea (cam ca la Nichituş, în Şi totul era nimic), fie uitarea de sine, Assayas ar fi făcut bine să ne lase şi el pe noi să uităm impresia dezastruoasă lăsată de hilarul Demonlover la Cannes, în 2002.

29 ianuarie, 2008,
Bucureşti, România