Pe vremea mult-hulitului realism socialist se scria teatru, literatură, în general, pornind de la o problemă, de obicei socială. Se problematiza. Existau, de exemplu, elemente retrograde care se opuneau noului (ţărani care pricepeau mai greu necesitatea colectivei, ingineri care nu înţelegeau cum e cu depăşirea planului): perfect, se scria un text pornind de la această problemă, ca publicul să înţeleagă mai bine despre ce e vorba. Spectacolul era menit să aibă un impact mai mare, mai direct decît lecţia de învăţămînt politic.
Nu cred că acum se face altceva. Doar "problemele" s-au schimbat. Acum sînt la mare modă textele de teatru care pun problema homosexualităţii, a minorităţilor de orice fel etc. Nu e rău că pun asemenea probleme, rău e că textele respective nu spun nimic mai mult decît vechile lecţii de învăţămînt politic, reciclate sau date la întors. "Şi Eschil avea o problemă cu războiul peloponesiac", mi-a întors-o scurt o prietenă. O fi avut, dar, vorba bancului, nu pentru asta îl apreciem noi. Cum nici pe Dante pentru că a descris realităţile politice ale Florenţei vremii lui. E cazul să continui?
Hamelin, recenta premieră de la Teatrul Mic, piesă a autorului spaniol Juan Mayorga, "pune problema" pedofiliei. "Pentru prima dată în dramaturgia spaniolă, Juan Mayorga abordează problema delicată a pedofiliei", aflăm din caietul program. Pare să fie o mîndrie sau, oricum, un succes. Zău dacă pricep de ce. Îmi vine să mă încrunt la fel de tare ca atunci cînd am citit că Sado-Maso e un spectacol important pentru că, pentru prima oară la noi, doi bărbaţi se sărută pe scenă.
Textul e, într-adevăr, unul care pune problema pedofiliei (rău lucru!) şi nimic mai mult. Vorbeşte despre responsabilitate colectivă, despre dezumanizare, despre părinţi care nu ştiu să comunice între ei şi cu copiii lor şi, în loc, de dragoste, le oferă discursuri moralizatoare sau împănate de termeni din jargonul manualelor de psiho-pedagogie, despre copii abuzaţi, despre linia subţire de demarcaţie dintre rău şi bine (e rău să abuzezi un copil, dar dacă asta e şansa lui să scape de mizerie? e rău să abuzezi un copil, dar dacă îl iubeşti sincer? etc.) Singura problemă (iarăşi!) e că toate acestea reies mai puţin din spectacol cît din interviul pe care autorul i-l acordă Crenguţei Manea. Părţi din discuţie sînt, cu adevărat, extrem de interesante prin trimiterile de psihanaliză pe care le fac. "Cred că în Hamelin există un personaj cu adevărat tragic, Rivas; un pedofil ca el care se îndrăgosteşte de un copil, îl iubeşte, nu poate înţelege, nu-şi poate realiza dragostea fără violenţă. Dintr-un punct de vedere, el este bolnav şi nu poate fi fericit; Rivas poate să-l iubească pe Josemari cu adevărat dar o astfel de iubire nu se poate consuma fără violenţă, fără a distruge obiectul iubirii sale", spune autorul în interviul citat. De acord cu diagnosticul, dar, în spectacol, nici urmă de violenţă sau de altceva la Rivas (Radu Zetu). Interviul o fi sclipitor de inteligent, dar spectacolul e de un plictis ucigător.
Nici încercarea autorului de a introduce metatext, prin gura unui personaj auctorial (Marius Cordoş, corect, dar destul de şters) care regizează cumva acţiunea, povestitor şi regizor oarecum (anunţă scenele, citeşte un fel de didascalii, explică), vrînd să creeze distanţa critică, nu mi se pare fericită - sau, poate, nu a fost exploatată cum trebuie de regizorul Claudiu Goga. Nu mi se pare că textul avea premize care să ducă spectacolul spre un exces de sentiment care să ceară contraponderea aceasta. Iar faptul că el povesteşte parte din acţiune, anulează pînă şi firava şansă de a construi o relaţie acolo unde s-ar fi putut încerca, de exemplu între procuror şi soţia lui (Dana Dembinski-Medeleanu). Pe alocuri, spectacolul devine unul lectură, un pic mişcat, impresie sporită şi de scenografia foarte epurată şi de faptul că actorii stau toţi pe scenă şi intră în rol la comanda povestitorului.
În aceste condiţii, actorii fac tot ce pot ca să salveze un text care nu le oferă mai nimic, ghidaţi de o regie tare precară şi care nu-şi duce pînă la capăt sugestiile. Singurul care mi s-a părut că ajunge să emoţioneze, care reuşeşte să creeze un moment adevărat, uman este Dorin Andone, în rolul copilului de zece ani. Dincolo de dificultatea, invocată de povestitor, de a găsi copii-actori, sugestiile sînt, desigur, multiple (copilul, abuzat sau nu, care rămîne în fiecare dintre noi, dar şi maturitatea gîndului unui copil, sentimentele care aceleaşi sînt la orice vîrstă). Or, Dorin Andone e uluitor de credibil: aproape imobil, joacă numai din ochi, din mişcarea aproape imperceptibilă a feţei şi, mai ales, din voce - pătrunzătoare, caldă, adîncă, aşa cum nu mulţi actori au. Alături de el, Mihaela Rădescu întruchipează o psiho-pedagoagă odioasă (deux-pièce corect, părul strîns, clişee pe bandă rulantă), incapabilă să spargă pojghiţa propriilor şabloane şi să spună un singur cuvînt natural. Relaţia ei cu procurorul este doar schiţată, cred că aici s-ar fi putut obţine mult mai mult. Liliana Pană, mama chinuită a unor copii abuzaţi, e cam monocordă: arborează permanent o expresie hăituită şi speriată. În fine, personajul care domină spectacolul, procurorul, jucat de Gheorghe Visu: e mereu o bucurie să-l vezi pe scenă. Măsurat, stăpînindu-şi foarte bine vocea, firesc - fără a ajunge, totuşi, la intensitatea trăirilor pe care le sugerează vorbele spuse.
În rezumat: nu pricep de ce se scriu asemenea texte, nu pricep de ce se traduc ele la noi, nu pricep ce îi atrage pe regizori să le monteze, nu pricep ce vină au actorii. Şi mai e un gînd care nu-mi dă pace: oare ce problemă avea Cehov?
Teatrul Mic, Bucureşti
Hamelin, legea tăcerii
Regia: Claudiu Goga
Scenografia: Liliana Cenean şi Ştefan Caragiu
Light-design: Iulian Bălţătescu
Distribuţia: Marius Cordoş (Acotador), Gheorghe Visu (Montero), Dana Dembinski-Medeleanu (Julia), Radu Zetu (Rivas), Ovidiu Niculescu (Paco), Mihaela Rădescu (Raquel), Dorin Andone (Rosemari), Cristina Mihăilescu (Fata), Liliana Pană (Feli), Radu Iacoban (Gonzalo)
Data reprezentaţiei: 9.04.2008