Sacralitatea muzicii - Amadeus

(Arthur Conan Doyle)

Amadeus este al doilea nume al lui Mozart şi în acelaşi timp reprezintă traducerea numelui Teophilus care înseamnă "iubit de Dumnezeu". Filmul aduce în prim plan două personalităţi istorice, conflictul dintre acestea fiind însă adaptat literar, folosit pentru a releva una din însuşirile tragice ale omului din toate timpurile: complexul luciferic sau neputinţa de a contempla transcendentul, din interiorul lui, prin participare la el şi dorinţa demonică de a distruge tot ce nu poate fi înţeles.

Filmul este turnat în decorurile naturale din Oraşul de aur, Praga, unde Wolfgang Amadeus Mozart şi-a dirijat în premieră opera Don Juan. Ambianţa generală în care se desfăşoară întreaga logică a filmului este construită exclusiv prin rezonanţă sonoră. Muzica este aici manifestarea transcendentului în lumea umanului, organizând totul, dezvăluind personajele, punctând acţiunea filmului. Ea corectează şi metamorfozează tot ceea ce este imperfect, neterminat, vulgar. Marşul improvizat de Salieri în onoarea lui Mozart este transformat de acesta din urmă într-o seducătoare frază muzicală.

Parodierea operelor mozartiene de către teatrul suburban Freihaus se transformă subtil într-o emulaţie generală pe acorduri sublime. Libretul de vodevil comandat lui Mozart de actorul Emanuel Schikaneder pentru a distra masele, devine o operă ce atinge inefabilul: Flautul Fermecat. Mozart ca personaj este construit din fraze muzicale.

În scena dictării requiemului, actul creator este sublimat prin iminenţa mortii şi devine ultima, singura pulsaţie vitală din fiinţa muribundului, esenţializându-l. Requiemul, de un tragism tulburător, este aproape intuit, materializându-se treptat, fiecare secvenţă muzicală adusă la viaţă purtând în ea sfârşitul dramatic al unei revelaţii.

O adevarată iniţiere în lumea muzicii este impresionantul recital actoricesc al lui F. Murray Abraham (Salieri), premiat dealtfel cu un binemeritat Oscar. Rafinamentul, inspiraţia creatoare, sunt fascinant de uşor transmise prin intermediul pasajelor muzicale mozartiene, Salieri facilitând magistral aceasta.

Salieri este reliefat în contrast cu Mozart. Operele prezentate fragmentar în film dezvăluie cu uşurinţă diferenţele de profunzime dintre cei doi compozitori. Dacă Salieri creează o muzică cu aspiraţii înalte, raportată la miturile antice ale grandorii umane, o muzică idolatră dar lipsită de sacralitate, opera lui Mozart pornind de la cele mai simple şi profunde trăiri ale vieţii în plenitudinea ei, atinge desăvârşirea şi surprinde sacrul.

Paradoxal, Salieri este cel ce exprimă magistral fascinaţia muzicii mozartiene dezvăluindu-i adâncimea sensurilor. Frumuseţea absolută, armonia divină, sunt receptate de spectator prin ochii nostalgici ai unui suflet damnat.

Inedit este râsul lui Mozart, un râs ce ne dezvăluie o fiinţă plină de energie, nonconformistă, dezinhibată, exuberantă şi deci, inevitabil deranjantă pentru cei obtuzi, mediocri. Personajele din film ce au asemenea atitudini rigide resimt aproape organic efectul, fiind puternic perturbaţi. Acest râs strident, purificator, anulează dezarmant de uşor falsele calităţi, cu care aceştia se autoiluzionează plini de emfază, făcându-i să se vadă aşa cum sunt în realitate: ignoranţi, stângaci, vicleni, ezitanţi. O detronare chinuitoare ce nu poate fi suportată, şi ca urmare de neiertat.

De fapt, Forman l-a esenţializat prin acest râs pe Mozart, şi mai mult, a esenţializat atitudinile inedite ale tuturor oamenilor de geniu, atitudini de multe ori şocante pentru omul comun.

Filmul Amadeus este construit sub forma unei confesiuni. Salieri, un excelent muzician, compozitorul curţii regelui Austriei, ajuns acum într-o stare în care exarcerbarea orgoliului şi a invidiei frizează nebunia, straniu dublată de o chinuitoare luciditate, se confesează unui tânăr preot, dezvăluind o intrigă cumplită. Micile vanităţi, micile şicane, uneltirile, sunt legate şi fac astfel să iasă la iveală o teribilă ţesătură malefică.

Regizorul nu îşi propune să rezolve problema morţii circumspecte a lui Mozart, ci priveşte dintr-o altă perspectivă, mult mai profundă, dezvăluind mecanismele subtile care au generat tragicul deznodământ. Salieri nu este decât fiinţa prin care, în acest film, s-au manifestat oamenii comuni. Dorinţele egotice, privaţiunile stranii, machiavelismul, au creat un teren perfect pentru ca mediocritatea să se manifeste prin acţiunile perfide ale acestuia. Conjucturile create au fost efectul unei atitudini generale a semidocţilor "importanţi" ai epocii, semidocţi ce reprezintă de fapt personificarea întregii umanităţi.

Ironic, Salieri era cel care a înţeles cel mai profund geniul creator al lui Mozart. Defilarea lui "triumfală" printre nebuni, dezvăluie starea jalnică în care umanitatea se complace. O stare larvară, demoniacă, de respingere a ceea ce este superior, o închistare sinucigaşă. Înmormântarea lui Mozart, banală, rece, desfăşurată într-un deplin anonimat, accentuează dureros această ruptură de valorile autentice, superioare.

În Amadeus, spectaculosul, surpriza sunt impresionante, de asemenea - ambianţa, atmosfera, forţa, inspiraţia de a alterna umorul cu profunzimea tragismului. Un remarcabil film, nu istoric, nu monografic, ci despre o lume atât de pestriţă, în căutarea, în desăvârşirea actului creator, în subtext, o artă poetică.