Cea mai recentă montare a regizorului Felix Alexa – Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare - a cărei premieră a avut loc pe 9 octombrie 2003 continuă să se joace cu succes la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Simplificând mult cadrul (chiar de la scenografie, semnată de colaboratoarea constantă a regizorului, Diana Ruxandra Ion) şi mizând intens pe jocul actoricesc, Felix Alexa transformă celebra piesă shakespeariană într-o poveste a eternelor relaţii – de putere – dintre bărbaţi şi femei, în toate şi fiecare dintre cele trei cupluri: Hipolita şi Tezeu (Irina Movilă şi Marius Bodochi), Titania şi Oberon (aceeaşi Movilă şi Bodochi), Hermia şi Lysander (Ileana Olteanu şi Răzvan Oprea), Helena şi Demetrius (Liviu Lucaci). Ca-n totdeauna, regizorul îşi construieşte spectacolul insistând mult asupra unor detalii, al căror rol fundamental este nuanţarea şi adâncirea, în limitele unei situaţii date, a legăturilor dintre personaje (aşa cum este, în prima scenă, legarea, ca-ntr-o cămaşă de forţă, a mâinilor Hipolitei, regina amazoană cucerită în luptă dreaptă de Tezeu, făcând să circule astfel între ei fluxul de putere).
E mare păcat că, deşi traducerea folosită, a Ninei Cassian, e cea mai "modernă", textul sună în continuare greoi, necesitând o scandare obositoare şi atât de departe de construcţia scenică. Pentru că spectacolul lui Alexa e unul al contemporaneităţii, e teatru pentru publicul de astăzi, ştiind să meargă fără compromisuri între artistic şi succes de casă chiar în momentele în care balanţa înclină în mod vizibil către acesta din urmă. Aşa se-ntâmplă în scenele meşterilor conduşi de Chitră-Dan Tudor: Fundulea (Marius Rizea, călcând doar arareori pe alăturea din exces comic), Suflete-Silviu Biriş, Botgros-Ovidiu Cuncea, Flămânzilă-Orodel Olaru, Cuibărică-Rodica Ionescu (într-un alt Vis... al acestui an, regizat de Beatrice Rancea, meşterii, cu excepţia maestrului de ceremonii – Adrian Titieni -, sunt chinezi).
Sunt scene construite în stilul farselor uşurele, însă bine temporizate (cu excepţia teatrului în teatru din final, oarecum redundant), circulaţia între cele trei planuri – al zeilor, al nobililor, al sărmanilor cu duhul – funcţionând extrem de bine, printre altele prin scuturarea balastului butaforic al dimensiunii fantastice (doar două spirite-şi fac apariţia, însoţitoarea Titaniei, jucată de Anemona Niculescu, şi Puck însuşi, un Marius Manole graţios, cu mişcări coregrafic bine dozate, dar prea puţin exploatat actoriceşte). Marius Bodochi e un Oberon rece, dar îndrăgostit, practicant al unui nemilos joc de putere cu o Titania la fel de sigură pe ea însăşi, şi secundat de un Puck frustrat de relaţiile cu muritoarele şi de aceea cinic (totuşi, nu atât cât chiar ar trebui), insidios, umil cu stăpânul şi dispreţuitor cu fiinţele pământene.
Clipa îndrăgostirii Titaniei de un Fundulea transformat în măgar e excelentă (schimbarea unui "iha" măgăresc într-o arie clasică cu sonorităţi apropiate e de mare efect – şi toată ilustraţia muzicală e inspirată). La fel, scenele dintre neîncrezătoarea Helena (o Monica Davidescu convingătoare), Hermia, femeia-copil, şi cei doi bărbaţi, Lysander şi Demetrius, căzuţi pradă magiei, au un ritm bine susţinut, de un haz teribil fără să cadă în facil, exploatând din plin meandrele veşnic schimbătoarelor jocuri de amor, gelozie, respingere, cucerire.
Altfel spus, un spectacol de văzut din pură plăcere, un Vis al unei nopţi de vară pentru cei care se duc să vadă în Sala "Liviu Rebreanu" a TNB un lucru bine făcut, bine jucat (în general), şi fără să se vrea altceva decât este: un teatru pentru spectatori.