Cei care îşi amintesc cu plăcere de filmul lui Mihalkov, Piesă neterminată... îşi vor da seama abia într-un târziu că spectacolul Platonov de la Teatrul Nottara se revendică de la acelaşi text. Dacă le e dor, să închirieze filmul.
În conacul generălesei la care nu se poate ajunge decât vara, în restul anotimpurilor drumurile fiind impracticabile din cauza nămeţilor şi noroaielor, toată lumea iubeşte, dar nimeni nu are parte de reciprocitate. Femeile şi bărbaţii adunaţi acolo ca să uite de singurătate, fug unii după alţii, se pipăie, se sărută, se încalecă, se ameninţă şi pun mâna ba pe cuţit, ba pe o armă de foc, dar nici unul din aceste gesturi nu poate determina o nouă direcţie a sentimentelor. La Cehov, eşecul în dragoste este consecinţa neputinţei de a se cunoaşte pe sine, personajele sunt patetice, unda de ridicol se degajă din seriozitatea cu care se dedică nimicului. În interpretarea regizorului Vlad Massaci, personajele sunt fie nişte oameni proşti fără pretenţii, fie nişte proşti care se consideră foarte inteligenţi şi îi batjocoresc continuu pe ceilalţi.
Platonov (Adrian Văncică) îşi asumă rolul de clovn, joacă mereu, deşi este unicul spectator al propriei performanţe. Iubit sau dorit de toate femeile care circulă prin piesă, el e mai tot timpul oprimat de alcool, când aburul se mai risipeşte, le dă tuturor speranţe, deşi ştie că minte. Un golan de cartier rătăcit la un conac, actorul joacă un personaj mulţumit de sine, lipsindu-l de a treia dimensiune, nu prea se văd calităţile pe care le-ar fi putut rata Platonov. "Starea de spirit", "subtilitatea psihologică", "explorarea spaţiului interior", citate în caietul-program, lipsesc cu desăvârşire din spectacolul comic al bărbaţilor împleticiţi printre femei pofticioase şi nătânge. Platonov minte atât de evident, încât femeile trebuie să fie într-adevăr înnebunite de singurătate pentru ca pe căldura despre care se tot vorbeşte să mai asculte de chemările Erosului.
Regizorul Vlad Massaci, altădată atât de atent la nuanţele textului şi atât de iscusit în îndrumarea interpretării actoriceşti în meandrele acestor nuanţe pare acum cu totul neinteresat de motivarea profundă a traiectoriilor scenice. Şi pentru că Cehov are reputaţia unui autor plicticos, regizorul înviorează spectacolul prin reprize de isterie, când tonul se ridică până la urlet şi mişcarea se accelerează dezordonat. Desigur, repetarea procedeului nu face decât să introducă alt fel de plictiseală.
Interpreţii fac faţă cu ce au venit de acasă acestui desen scenic: Trileţki (Corneliu-Dan Borcia) aplică clişeele ramolismentului pe un trup care sugerează încă putere; Glagoliev (Ion Haiduc) îşi foloseşte familiarele ocheade comice, Colea Trileţki (Ion Grosu) tropăie indecis între silueta îndrăgostitului sincer şi impulsul golănesc transmis de Platonov, Serghei Voinţev (Bogdan Vodă) este atât de împăcat cu rolul de victimă încât tot ce are de spus după primele replici este previzibil; Osip (Daniel Popescu) e mai curând un înapoiat mintal decât purtătorul unor alte criterii de judecată şi comportament decât cele ale lumii de la conac. Poate pentru că sunt mai puţin agitate, interpretele rolurilor feminine izbutesc să fie mai interesante: generăleasa Voiniţeva (Victoria Cociaş) îşi ascunde - până la un punct - cu iscusinţă adevăratele sentimente şi pulsiunile sălbatice, Saşa (Gabriela Crişu) e o naivă de la ţară, de la bun început conştientă că va fi nefericită; Sofia (Crenguţa Hariton) e o naivă de la oraş ceea ce face ca nenorocirea s-o surprindă şi doar Grekova (Ada Navrot) îşi trăieşte patetic-ridicol destinul, izbutind să fie ambiguă într-un context schematic de limpede.
Nu cred că actorii pot fi învinovăţiţi pentru că în loc să joace într-o piesă de Cehov, fie ea şi neterminată, se agită în cele două dimensiuni ale unei posibile telenovele.