Am să încerc să fiu concis: e bine. Şi e bine pentru că, în sfîrşit, în capitala patriei noastre se vor petrece chestiuni muzicale care încep să semene cu acea realitate senină şi cochetă care, pînă nu demult, se confunda întru totul cu imaginea vestului. Primul pas, esenţial de altfel, a fost făcut, iar lumea a început să se obişnuiască la gîndul că trupe ca Rolling Stones, Metallica sau Muse vor ajunge şi pe plaiurile şi stadioanele noastre. Că şi Kasabian, Roisin Murphy sau Unkle au răzbit sau vor răzbi pînă aici este iarăşi un semn că oficialităţile şi poporul ascultător s-au urnit din inerţia de altădată. Pasul trei, şi adevărata încercare, este însă ceva mai sensibil şi mai riscant pentru că porneşte de la premisa că gusturile noastre balcanice au fost şlefuite într-atît încît să primească, să deguste şi să tînjească după formaţiunile ascunse, ferite de intemperiile comerciale, cu desăvîrşire independente şi aproape deloc cunoscute.
Pariul acesta, asemănător unui număr elegant de echilibristică, propovăduieşte ideea că evoluţia e îndeajuns de hîtră şi rebelă încît să umple sălile la Fuego şi la Brazzaville în acelaşi timp. Sau, dacă vreţi, mizează pe teoria că într-o ţară care suspină la muzică uşoară împănată cu cel mai kitsch etno este loc sub soare şi pentru acel indie-pop importat din cluburile britanice şi americane. În definitiv, aplicînd şi regulile relativităţii, teoria este, în mare parte, corectă. Singura problemă este că, pînă în momentul de faţă, locul sub soare cuvenit ascultătorilor şcoliţi în indie, a fost, dacă nu ignorat, atunci ţinut mai cu seamă la umbră.
Un lucru e însă sigur, dincolo de orice pariu şi de orice risc: dacă vreţi să aveţi parte de briză şi de soare, ascultaţi 21st Century Girl. Dincolo de orice discuţie despre cît de avizat este publicul din România, dincolo de principiile indie sau de inevitabilele trimiteri la Belle and Sebastian, există pe acest album destulă emoţie şi suficientă căldură vibrantă încît să se descotorosească de orice fel de tinichea retorică. Şi asta pentru că Brazzaville merg la sigur pe mîna celor mai vechi, mai simple, mai de netăgăduit ingrediente: calm, sinceritate, melancolie, tandreţe. Indie-ul lor nu este doar pop în seva sa intimă, ci este colorat exotic în ritmuri topicale, înseninat de folk şi reggae şi proiectat cinematografic în secvenţe filmate cu încetinitorul. Brazzaville pot jongla atent atît pe bossanova cît şi pe cabaret şi se pot aşeza foarte bine la mijlocul drumului dintre Jay Jay Johanson şi Leonard Cohen.
Ar putea părea o reţetă de bun gust însuşită rapid, dar marele secret al acestui album este că nu e nevoie de nici un fel de antrenament tenace pentru a vibra la melodii ca "Anabel", "The Clouds in Camarillo" sau "Aquamarine". În definitiv, pentru a rezona la linişte, seninătate şi graţie romantică, trebuie doar să renunţi la încrîncenare şi să redescoperi exerciţiul simplu al tihnei. Fără a căuta excentricităţi şi angoase, departe de a se avînta în explorări originale, băieţii aceştia coboară în străfundul unei melodii, pentru a se întoarce de acolo încărcaţi de acele adevăruri care nu mai au nevoie de explicaţii. Poate ar fi puţin, poate ar fi redundant, dacă Brazzaville nu ar lua în plimbarea lor tot firescul, sinceritatea şi soarele de care au nevoie. Este tot ceea ce le trebuie pentru a suna altfel. Cu toate darurile astea vin acum la Bucureşti, pentru o întîlnire deloc politizată, dar al naibii de importantă. S-ar putea să se fi făcut vremea să descoperim nu neapărat decalogul şi secretele curentului indie, ci cît de tămăduitor poate fi să asculţi muzică bună.
Vezi videoclipul piesei The Clouds in Camarillo, de pe albumul 21st Century Girl, al trupei Brazzaville: