Stewardesa/View from the Top - haina îl face pe om

Donna Jensen e o fată din America, blondă şi simplă care vrea să fie stewardesă. Exceptînd numele, ţara şi culoarea părului, se pare că procentul fetelor care visează să fie stewardese este destul de mare. Tendinţa de ascensiune o antrenează pe cea socială, pentru că pe cursele internaţionale costumele sunt elegante şi pe gratis, hotelurile sunt de multe stele şi pe gratis. Fascinaţia e mare, cu atît mai mult cu cît pregătirea nu e cine ştie ce. Pe scurt, ascensiunea poate fi şi la propriu, şi la figurat rapidă.

Gwyneth Paltrow nu pare să-şi dea multă bătaie de cap cu rolul Donnei, dar reuşeşte să o creioneze ca pe o fată simplă, blondă, cu principii sănătoase şi uşor simplistă. Începuturile şi le face pe cursele interne. Aici, stewardesele sunt îmbrăcate în rozuri scurte şi arată ca nişte păpuşi Barbie pentru copii bătrîni şi beţi, avioanele sunt vopsite în roşu şi portocaliu, piloţii dorm în post (noroc cu un copilot ca Rob Lowe, actor cu fizic de revistă, numai bun pentru a întruchipa o imagine a succesului). Pe aceste curse interne, stewardesele arată culoarele de ieşire în caz de urgenţă cu gesturi teribil de sexy, de parcă ar indica intrările în bordel, iar între zboruri se uită jenate, ca nişte găini plouate, la suratele lor de pe marile companii, care-şi asortează băuturile răcoritoare la culoarea hainelor Chanel.

Evident, filmul realizat de Bruno Barreto este o fabulă despre cum reuşita socială şi succesul nu pot exista singure fără o împlinire sufletească, afectivă. Căci Donna trebuie la un moment dat să opteze între cursele internaţionale şi iubirea cu un proaspăt avocat, băiat simplu şi onest, care ar fi fericit numai să o aibă. Dar spre deosebire de alte filme pe acelaşi calapod, acesta are avantajul mediului (viaţa stewardeselor e invidiată de toată lumea) şi al ambianţei comice adecvate acestuia.

Pe post de matcă a stewardeselor, de idol în viaţă, o regăsim pe Candice Bergen. Cu zîmbetele ei profesioniste şi perfect arcuite oricărei împrejurări, ea pare să fie geniul din umbră al şcolii pe care o urmează Donna. A şi scris o carte, un manual al reuşitei în ascensiune şi s-a măritat (conform orizontului nostru de aşteptare) cu un bogătaş cunoscut la clasa business. Fascinată de vila ei, de săpunurile în formă de avion, de "sala" hainelor, unde tronează costumul elegant albastru-verde al companiei Royal, Donna abordează pieptiş o carieră pe care o vrea jalonată de Paris, Roma ş.a.m.d., renunţînd la amorul cu avocatul din Cleveland.

Ce nu interpretează bine din manualul mătcii e un paragraf referitor la obligaţia de a renunţa la obstacolele afective. Momentul de luciditate din preajma Crăciunului şi discuţia cu Stewardesa-Stewardeselor o lămuresc. Întorsătura, cam şubredă din punct de vedere dramaturgic, o trimite la Cleveland, ca să se împace cu iubitul lîngă brad, şi nu dăunează cine ştie ce ansamblului. Film dezgheţat, glumeţ, colorat, Stewardesa înţeapă discret locurile comune şi prejudecăţile, dar, mai mult decît o ironie pînă la urmă îndoielnică (Donna chiar ajunge unde vrea), aduce cîţiva actori la rampă în roluri pentru care fizicul şi antecedentele îi recomandau.

Kelly Preston e o stewardesă ratată, adică îngropată pe vecie în curse interne, Christina Applegate e stewardesa rea, invidioasa şi hoaţa care îi fură Donnei examenul final. Mike Myers e stewardul imaginar, ajuns instructor din pricina strabismului, care n-a zburat niciodată şi poartă o ură nestinsă celor care au reuşit. Ca să nu mai vorbim de Candice Bergen pe post de guest flight attendant, care e într-atît de bună încît îşi permite să gloseze nonşalant pe marginea textului obişnuit ("Vă mulţumim că aţi ales compania noastră şi vă reamintim că ultimul pasager e şi cel care face curăţenie"). Rob Lowe e copilotul cu privire dulce, pentru care orice pasageră ar cădea în cap. Şi aşa mai departe.