Printre numeroasele festivaluri care dau teatrului autohton de astăzi aparenţa unui peisaj efervescent, unde chiar se întâmplă ceva şi unde lucrurile chiar se mişcă (desigur, în sensul bun al cuvântului; şi nu numai al cuvântului), două sunt cu precădere interesante. Este vorba despre Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara şi despre Festivalul Comediei Româneşti (FestCo) din Capitală. Pe cel dintâi nu l-am mai vizitat, din pricini de nepotrivire a programelor, de vreo doi ani; pe celălalt, în schimb, îl cunosc, pot zice, îndeaproape...
...ca una care participă nemijlocit, încă de la înfiinţarea reuniunii, la configurarea afişului ei: an de an, împreună cu Ion Parhon şi, până acum, Cristina Modreanu, respectiv, de la ediţia de faţă, Mihaela Michailov, văd şi "selecţionez" producţii susceptibile să intre, datorită în primul rând tematicii lor, sub simpatica pălărie ce constituie emblema festivalului. Aceeaşi pălărie - desenată, ca şi toate celelalte simboluri vizuale ale FestCo, de Horaţiu Mălăele - împodobeşte, de altfel (era să spun: altă Marie), şi trofeele primite, la sfârşit, de câştigători, căci Festivalul Comediei Româneşti este, de fapt, un concurs. Aidoma celor mai multe dintre "suratele" sale. Dar, dacă în cazul acelora am exprimat nu o dată reţineri faţă de acest statut, în cazul în speţă nu am nicio obiecţie; dimpotrivă, cred că premiile pot funcţiona ca stimulente nu numai în privinţa includerii în repertoriul teatrelor a dramaturgiei naţionale (asta, cu mai multă ori mai puţină consecvenţă, se întâmplă oricum), ci şi în privinţa unei... - cum să-i zic? - sporite osârdii profesionale a artiştilor implicaţi în montarea scrierilor dramatice care nu necesită traducere. Ce vreau să spun? Nimic altceva decât că, pentru mulţi actori, a juca în piese româneşti înseamnă - încă - a bifa obligaţii de serviciu. (Drept e că unele dintre ele... Însă asta-i altă discuţie.) Or, perspectiva unor lauri poate da impulsuri nebănuite.
Organizatorul FestCo este - cum, cu siguranţă, multă lume ştie - Teatrul de Comedie, al cărui director, talentatul actor George Mihăiţă, nu doar că nu se lasă descurajat, de cinci ani încoace, de greutăţile inerente întreprinderii, dar chiar încearcă, de la o ediţie la alta, să facă lucrurile cât mai "di granda", adunând în jurul miezului propriu-zis al festivalului (spectacolele în competiţie) felurite evenimente menite să dea amploare manifestării: spectacole studenţeşti, reprezentaţii ale liceenilor, lecturi, expoziţii, mese rotunde, ca şi un concurs de dramaturgie tematică; plus, desigur, un număr de surprize. Dar, cum ziceam, secţiunea majoră a FestCo o constituie spectacolele invitate în urma selecţiei, spectacole a căror premieră trebuie să fi avut loc, precizează regulamentul, în anul anterior ediţiei curente. Această selecţie se desfăşoară pe două căi, juriul văzând reprezentaţiile fie în sală, pe viu, fie, ca înregistrări, pe CD-uri, DVD-uri şi alte "suporturi" tehnologice. Bineînţeles, ideal este, pentru un spectacol, contactul nemijlocit cu spectatorul său; acelaşi lucru e valabil, invers, şi pentru spectator. Ca să-ţi dai seama cum arată o montare, filmul ei este, însă, suficient, aşa încât suma imprimărilor parcurse a dat, cred eu, o imagine elocventă a comediei naţionale în anul 2007. Cum arată ea?
În principiu, sub raport dramaturgic, se poate constata că teatrele preferă, în continuare, bunele titluri (şi nume) verificate, drept care, ca şi până acum, Caragiale rămâne un "loc" frecvent vizitat; nu întotdeauna cu fantezia aplicată ce s-ar cuveni, ca în surprinzătoarea şi viguroasa O scrisoare pierdută de la Teatrul "Bulandra", ci, din păcate, cu excese (mai ales sonore) şi cu pusee de vulgaritate care au făcut ca ambele "propuneri" cu D'ale carnavalului (Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti şi Teatrul "Ariel" din Râmnicu Vâlcea) să rămână acasă. Deşi mult mai puţin prezent decât în ultimii ani, Eugen Ionescu va întâlni, totuşi, spectatorii FestCo prin Ionesco - cinci piese scurte (Odeon) şi Jacques sau supunerea (Teatrul Mic), după cum inconturnabilul Matei Vişniec - şi el, de fapt, un autor franco-român... - va răspunde la apel prin Frumoasa poveste a urşilor panda... (Naţionalul din Craiova), chiar dacă nu şi prin Istoria comunismului... (TNB). Ecourile "anului Sebastian" persistă în Ultima oră (Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov) şi, după câteva tentative ratate în ultimele stagiuni, revine amintirea lui Aurel Baranga, cu Fii cuminte, Cristofor! (Teatrul "G. Ciprian" din Buzău). O "secvenţă" relativ masivă se constituie din scrieri ale dramaturgilor tineri: Maria Manolescu (Sado-Maso Blues Bar, la Teatrul Foarte Mic), Emanuel Pârvu (Sectorul S, la Braşov) şi Cornel Mimi Brănescu (Dumnezeul de a doua zi, la teatrul-gazdă) -, o altă piesă a celui din urmă (Flori, filme, fete sau băieţi, la Teatrul Luni de la Green Hours) rămânând în afara selecţiei, ca şi cele două texte ale Theodorei Herghelegiu, montate la Teatrul Bacovia din Bacău. Iată, aşadar, că o constantă moştenită din bătrâni a dezbaterilor festivaliere - de ce nu sunt jucaţi autorii contemporani? - se vede (în sfârşit!) serios ameninţată de realitatea cotidiană a scenei.
Cum sunt jucaţi autorii contemporani este, în schimb, o întrebare mereu actuală. Răspunsul la ea nu este însă dat (decât în prea mică măsură...) de montările care vor putea fi văzute în festival, "martori" tăcuţi fiind cele care nu au intrat în selecţie şi despre care nu are sens, în context, să dau detalii. În concluzie, spre a vă convinge cu propriii ochi (măcar) de jumătatea plină a paharului, pregătiţi-vă, în săptămâna 18 - 24 mai 2008, să ignoraţi săpăturile mai mult sau mai puţin arheologice din jurul Teatrului de Comedie şi... să râdeţi la (sau cu, sau de) Festivalul Comediei Româneşti.