Martin McDonagh nu este necunoscut publicului târgumureşean, după cum nici trilogia din care face parte piesa la care ne referim în continuare nu este necunoscută. Este vorba de
Trilogia Leenane (
The Leenane Trilogy), din care piesa
Regina frumuseţii din Leenane, în traducerea lui Cristian Juncu şi regia lui Cătălin Chirilă, a avut un spectacol lectură la Teatrul Ariel acum doi ani în cadrul unui program de promovare a dramaturgiei contemporane irlandeze (în prezent ea
jucându-se la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, în aceeaşi traducere şi regia Andreei Vulpe), iar textul
Vestul singuratic a avut în 9 mai 2008 premiera la Teatru 74, în excelenta traducere a lui Bogdan Budeş şi regia lui Cristian Juncu. Mai rămâne
A Skull in Connemara, al treilea text al trilogiei, şi ar fi păcat să nu răsară şi el de pe undeva. Cine ştie?
Varianta de la Teatru 74 a
Vestului singuratic apare după
Eden, de Eugene O'Brien, tot un text contemporan irlandez, montat de acelaşi regizor, lucru care e mai mult decât binevenit, pe de o parte fiind incitantă descoperirea de texte irlandeze, ele având ca trăsături definitorii risipa de imaginaţie şi împletirea firească a umorului (de cele mai multe ori negru) cu tragedia şi a lirismului cu realitatea crudă, pe de altă parte evidenţiind preocuparea constantă, remarcată şi cu altă ocazie, a lui Cristian Juncu pentru textele irlandeze noi.
Imaginea
Leenane-ului, anume aceea de sat aflat la porţile Connemarei, de loc idilic situat în apropierea singurului fiord din Irlanda, cu apa alăturată dealurilor verzi, este în mod destul de brutal contrazisă (cu umor, de altfel) de natura umană, de cei care populează ţinutul, şi care sunt ba un popă beţiv, ba o minoră care vinde alcool din uşă în uşă, ba un bărbat care
şi-a omorât tatăl pentru că acesta din urmă a râs de freza lui, ba o fată bătrână care
şi-a omorât mama cu vătraiul (cele două femei, care apar de fapt în
Regina frumuseţii din Leenane, sunt de câteva ori menţionate în trecere în
Vestul singuratic, pentru a ilustra fauna pe care trebuie să o păstorească părintele Welsh). În tot acest context, fata norvegiană născută fără buze (ştire de senzaţie, apărută în ziar) se integrează în mod natural, ba chiar te aştepţi să o vezi întrând pe uşă
dintr-un moment în altul.
Spaţiul ca atare al Teatrului 74 este mai mult decât potrivit pentru a reda atmosfera piesei fără foarte multe retuşuri: o cruce cu un Christ răstignit (de care se află agăţat şi un pistol), un portret al căţelului familiei (care a murit în chinuri după ce
i-au fost tăiate urechile) şi un colţişor amenajat pentru Fecioarele din plastic (reprezentare fizică a credinţei devenită la rândul ei de plastic) sunt încadrate de pereţii de piatră ai teatrului şi asta este deja suficient pentru a ne plasa în interiorul unei case irlandeze de la ţară. Atmosfera aşadar face foarte mult, dar nu face chiar totul. Spectacolul în sine suferă de ruperi de ritm şi de lungimi prea mari ale unor scene (vezi de exemplu scena dintre părintele Welsh şi Girleen, care, luată ca şi timp fizic, nu este mai lungă decât alte scene, dar face cât un act întreg, dat fiind faptul că între cei doi actori nu se poate stabili o legătură reală: fiecare îşi interpretează propriul personaj fără a veni însă în întâmpinarea partenerului de scenă, ei au evoluţii paralele, ceea ce goleşte întreaga scenă de emoţie şi de tensiune. Tot la fel, ultima parte a spectacolului se întinde mai mult decât ar trebui, dă impresia de repetitivitate şi mers în gol. Jocul în care cei doi fraţi îşi cer scuze pentru meschinăriile din trecut este unul în care se bate pasul pe loc, din această cauză
estompându-se şi efectul comic al replicilor). Nefiind încă aşezată aşadar, reprezentaţia cere la un moment dat o pauză, peste care de fapt se sare, însă ea apare mai mult ca necesară, atât din cauza lungimii efective a textului, cât şi (poate mai mult) din cauză că la un moment dat trecerea de la o scenă la alta (concret, după monologul părintelui Welsh) nu este destul de firească pentru a da impresia de continuitate.
Cu toate acestea, marele câştig al întregii reprezentaţii este interpretarea
mucalit-perversă a actorului Claudiu Istodor în rolul Coleman, de un comic sălbatic, asumat cu cel mai mare firesc cu putinţă, o interpretare curată şi constantă, prin care reuşeşte să relaţioneze şi cu propriul personaj şi mai ales cu Nicu Mihoc, în rolul Valene, cu care se află în scenă mai bine de două treimi din spectacol. De fapt asistăm la un recital al celor doi actori, pentru că ei sunt cei care duc pe umeri întreaga reprezentaţie, chiar dacă interpretarea lui Nicu Mihoc nu este la fel de constantă, ea fiind puţin prea îngroşată în prima parte, pentru ca în partea a doua să se mai aşeze şi actorul să reuşească să găsească tonalităţile şi intensităţile potrivite. Conflictul dintre cei doi fraţi, care de fapt e unul profund şi cât se poate de serios (Coleman
şi-a împuşcat tatăl - vezi mai sus - iar Valene, ca sa îl pedepsească,
l-a pus să treacă absolut tot ce le aparţinea amândurora doar pe numele său) este redat prin confruntări pe cât de violente pe atât de amuzante, drama profundă pe care o trăiesc cei doi în casa plină de obiecte scrijelite cu litera V (modul în care Valene marchează ce este al lui, aşa cum căţeii îşi marchează teritoriul), răzbătând din situaţiile aparent comice. Legătura lor cu lumea exterioară (şi cu spiritualitatea, atâta câtă mai e şi ea) este făcută de acel popă beţiv, Welsh, care încearcă din răsputeri, din spatele aburilor alcoolului şi a viselor de canonizare, să găsească acea fărâmă de bine care ar trebui să mai existe în fiecare om. Theo Marton, în rolul părintelui Welsh, este oarecum detaşat de personaj, interpretarea lui corectă nefiind însă suficient aprofundată pentru a putea să dezvolte relaţii în scenă. La fel se întâmplă şi în cazul Serenelei Mureşan, al cărei personaj este din păcate şi cel mai neglijat, el fiind în mod evident tratat liniar, fără
a-i căuta motivaţiile şi fără
a-i da consistenţă. Şi ea, la fel ca şi Theo Marton, încearcă să fie cât mai corectă în interpretare, face eforturi în acest sens, dar problema este că aceste eforturi sunt vizibile. De fapt, întreaga impresie este că regizorul
s-a concentrat la maximum asupra celor două personaje principale, Coleman şi Valene (cu excepţia câtorva inconsecvenţe de limbaj, doar aparent nesemnificative),
neglijându-le mai mult sau mai puţin pe cele secundare (tot două, respectiv părintele Welsh şi Girleen), care personaje secundare servesc tocmai echilibrării relaţiei dintre personajele principale, punerii lor în context. Fără a reuşi să îi pună în context pe Coleman şi Valene, părintele Welsh şi Girleen par la rândul lor în câteva rânduri decontextualizaţi.
Şi totuşi: spectacolul de la Teatru 74 este unul care, ca spectator, îţi cade foarte bine şi reuşeşte în final să ţi se adreseze, să comunice cu tine şi să îţi smulgă hohote sănătoase de râs. Cu siguranţă, după ce el se va mai roda, (este vorba, oricum, de o reprezentaţie în foc continuu de peste două ore) lucrurile se vor mai aşeza şi e posibil să ajungă şi la stadiul în care pauza de care spuneam mai sus să nu se mai dovedească a fi atât de necesară.
Teatru 74,
Târgu-MureşVestul singuratic, de Martin McDonagh
Traducerea: Bogdan Budeş
Regia: Cristian Juncu
Distribuţia:
Claudiu Istodor (Coleman)
Nicu Mihoc (Valene)
Theo Marton (Părintele Welsh)
Serenela Mureşan (Girleen)
Link spectacol:
http://teatru74.ro/?id=111 
