Cred că faptul că Uwe Boll s-a hotărât să regizeze un film "bazat" pe jocul Postal, a cărui primă scenă speculează parodic pe marginile momentului imediat premergător prăbuşirii primului avion în World Trade Center (trailer-ul circulă deja pe www.youtube.com) a enervat mai puţină lume decât acest film al lui Gus Van Sant. Ca să parafrazez o glumă dintr-un desen animat: "Cât timp trebuie să treacă pentru ca să putem glumi pe seama unei catastrofe de genul ăsta?" întreabă un personaj. "Minim douăzeci de ani!" răspunde altul). Interesant că lui Uwe Boll (un om faţă de care, ca regizor, ca spectator şi ca om pasionat de pop-culture n-am decât cel mai crunt dispreţ) i se iartă o glumă (de prost gust, dar reuşită) despre teroriştii din avion; iar lui Gus Van Sant i se impută cu ferocitate o meditaţie plină de sinceritate şi amărăciune despre ultimele clipe ale unui om talentat, care s-a trezit cu o întreagă generaţie în spinare.
Last Days nu este un film despre Kurt Cobain. Este un film pentru Kurt Cobain. Imediat după sinuciderea sa, fanii au fost cuprinşi de un sentiment cumplit de pierdere a unui idol, sentiment amplificat de incapacitatea lumii de a înţelege motivele gestului său. Dacă filmul lui Gus Van Sant are o intenţie, aceea este de a încerca să ilustreze ce simţea Kurt atunci când a luat decizia de a se împuşca - durerea sa, disperarea, lipsa de perspectivă şi de fericire; da, mai ales, imensa, zdrobitoarea responsabilitate plasată pe umerii săi, fără ca el să fie pregătit pentru aşa ceva. Mărturie acestui fapt stă participarea la filmări şi la producţie a doi din cei mai buni prieteni ai lui Cobain - Kim Gordon şi Thurston Moore, ambii membri fondatori ai Sonic Youth. Iar modul în care acestă intenţie este realizată este dublat de o sinceritate şi o profunzime a percepţiei atât de intense încât filmul efectiv doare.
Primul lucru care iese în evidenţă este cinematografia impecabilă - fiecare cadru ar putea fi scos din context ca o fotografie reuşită. Paleta de culori folosită, luminile, încadrarea scenelor, toate funcţionează perfect spre sugestia unei atmosfere de claustrare, de pustietate şi singurătate copleşitoare, atât în scenele exterioare cât şi în cele de interior. Până şi pădurea în care Blake (aşa se numeşte personajul principal al filmului) se plimbă la început este apăsătoare şi înfiorător de rece. Ca să nu mai vorbim despre faptul că regizorul a ales să toarne filmul într-o casă atât de dezolantă încât aminteşte de conacul din La chute de la maison Usher / Prăbuşirea casei Usher. Şi totuşi, toate acestea nu dau impresia că ar fi folosite drept metafore. E vorba de o stare de fapt, o stare mai degrabă psihică, astfel încât nu-ţi dai seama clar dacă într-adevăr natura este întunecată, sau atributele spaţiului sunt selecţionate de privitor ca extensie empatică a personajului.
Dacă spaţiul contribuie la atmosferă, ritmul filmului este cel mai important element în relevarea trăirii eroului. Timpul trece atât de încet încât totul devine oniric, halucinant. Ai impresia că toate se petrec într-o stare de semi-conştienţă, veghe contaminată cu o oboseală supremă; are loc un fel de ştergere a graniţelor percepţiei temporale, din lipsă de repere clare. Psihoza depresivă a lui Blake sare din ecran direct în sufletul spectatorului, care simte la rândul lui că nu mai are scăpare, că imaginile îl asaltează lent, ca o scufundare şi că nu există mal, nu există nimic care să dinamizeze trecerea clipelor. Una din criticile (cele mai pseudo-avizate) la adresa filmului a fost tocmai această lipsă de activitate. Dar, ţinând cont de faptul că filmul se bazează totuşi pe ultimele zile ale lui Cobain, citind biografia sa oficială scrisă de Charles E. Cross - Heavier than heaven - nu poţi să nu empatizezi cu acest timp imposibil de cuprins. Atât de larg, încât faptul că mai mulţi prieteni au fost în casă cu Kurt cu câteva ore înainte de sinuciderea sa, fără să fie conştienţi de prezenţa lui, nu ţine atât de un hazard geografic cît de o aberaţie temporală. Impresia că acei oameni erau în acelaşi spaţiu dar nu în acelaşi timp mi s-a format citind cartea cu mult înainte să văd filmul: ceea ce mă face să cred că ritmul în care se desfăşoară elementele pe peliculă este perfect ales, ilustrează un decalaj de-a dreptul fatidic.
Singurul lucru care pare a rupe monotonia atotcuprinzătoare este momentul în care Blake (jucat foarte bine de Michael Pitt) cântă, singur în mini-studio. Cântă o piesă compusă tocmai de actor, dar atât de potrivită încât pare un fel de săgeată din trecut, dezgropată din cine ştie ce arhive ale trupei Nirvana. Despre modul în care Kurt Cobain a cântat în concertul MTV Nirvana Unplugged s-a spus că ar suna ca şi cum ar fi fost pe jumătate adormit: cuvintele nu prea se mai înţeleg, nu mai contează, rămâne doar un fel de strigăt sfârşit, primar şi cutremurător, o declaraţie clară de intenţie.
Acum câţiva ani, când a apărut piesa You know you're right, am avut această realizare a dorinţei lui Cobain de a se sinucide, spusă clar, fără nici o urmă de ironie, în versuri şi proiectată cu disperare în cântec, o dorinţă ignorată. Tocmai acest sentiment răzbate din piesa Birth to death a lui Michael Pitt; şi mai ales din modul în care o cântă. Probabil cea mai bună scenă din film, momentul acesta este supus de regizor aceluiaşi tratament folosit anterior în Elephant - prezentarea din mai multe perspective, risipite pe parcursul filmului, ceea ce contribuie la dramatismul piesei. Practic, jocul cu timpul, în acest caz, devine cheia întregului filmul.
Este trist că unii din fanii Nirvana nu reuşesc să perceapă filmul în aceşti parametri. Pe de altă parte, este fascinant modul în care viaţa şi moartea lui Kurt Cobain provoacă în continuare reacţii atât de viscerale, intransigente, totale. A avea o atitudine atât de sacrosanctă faţă de un om denotă, pe de o parte, o înţelegere limitată, dar pe de altă parte un imens respect, care încă se mai simte chiar şi după treisprezece ani. Acest film este o formă de respect. Simplu, sincer şi sfâşietor.