Reportaj la lansarea unei Dileme vechi

Cea de-a doua librărie Cărtureşti se află în casa Sturdza şi merită vizitată ca atare. Atmosfera intimă, structura hibridă a ofertei (pe câte cărţi, cam tot atâtea casete video şi CD-uri), o fac un bun loc de întâlnire, care va concura, fără îndoială, Mc-Donald-ul apropiat. Afară, într-un ceaun, pe pirostrii, fierbe "vinul moşierului", conform mărcii OSIM a lui Dinescu. Înăuntru, în sala numită ceainărie, aglomeraţie. Vorbesc, fără a se lungi, Dinescu, ca finanţator, Mircea Vasilescu, redactorul şef şi Andrei Pleşu. Ultimul îmi aminteşte de o reflecţie găsită în autobiografia lui Asimov, asupra repetabilităţii unui discurs de efect, căci regăsesc, în drum spre casă, citind acest prim număr, peste 80% din speech-ul lui în scrisoarea pe care i-o adresase în septembrie lui Buzura. Restul e centrat pe butada: primii 11 ani (aniversaţi azi, vineri 16 ianuarie 2004) ai Dilemei au trecut sub semnul postcomunismului, ieri se spera a se inaugura etapa precapitalistă. Evitând cu grijă să fiu ironic, notez rezonanţa prea puţin dilematică a discursului.

Dacă vrei să te întâlneşti cu cunoştinţe de care nu mai ştiai de mult şi, în general, cu ceea ce resimţi a fi "lume bună", du-te la o lansare, du-te la târgul de carte, du-te la orice atare eveniment public. Vei întâlni cu siguranţă pe cineva şi vei nota, din treacăt, satisfacţia faptului că mondenitatea ineluctabilă a evenimentului public-cultural integrează dimensiunea culturală în cotidian şi lumesc. Cu conotaţii... deschise (era să spun dilematice).

Cum revista îşi păstrează cunoscutul website, desigur la ora primirii mesajului cei interesaţi o vor fi răsfoit deja. Nu voi comenta, deci, că cel puţin acest prim număr seamănă cu buletinul Academiei Caţavencu: în sensul că ţesutul obişnuit de articole pare a fi doar ambalajul, iar marfa e o etalare în public, aparent pro domo, a dialogului cu fostul editor: scrisoare Mircea Vasilescu, răspuns Buzura, contrarăspuns al redactorului şef, urmate de o scrisoare lipsită de greţuri a lui Pleşu, ce începe cu "Dragă Gusti"(Augustin Buzura, n.m.). Păstrând proporţiile, comparabil de pro domo cu reportajele televiziunii, pe când se autointitula liberă şi era singura pe piaţă. Cantitativ. Calitativ, publicul cititor are libertatea, dilematică, să facă diferenţierea. O fac, dar dar nu-mi permit s-o comentez. Punct ochit, punct lovit. Mai seamănă şi în sensul că respectă, deloc dilematic, ca şi până acum, la fel de tacit, sloganul caţavencian, cu referire la inteligenţa cititorilor.

Veţi fi consumat, pe semne, şi ştirile despre eveniment, încât nu mai e o noutate prezenţa în prim plan, fizic alături, pe timpul alocuţiunilor gazdelor, a doi foşti prim miniştri ce acoperă perioada oarecum romantică de până în toamna lui ‘92: Petre Roman şi Stolojan. Cu tot cu Victor Babiuc, care s-a ţinut discret de-o parte, fără a lua contact cu cei doi, au încăput în ceainăria Cărtureştilor 4 ex miniştri dintre cei mai civilizaţi. Petre Roman a dovedit încă odată că se simte la largul său în mediu intelectual şi, din câte am tras cu urechea la cel puţin două interviuri date exclusiv gagicuţelor sofisticate, dotate cu reportofoane, discursul lui în atare mediu diferă radical de cel adecvat unui public mai larg şi mai gen Apaca. Părea a fi venit nu doar în calitate de prieten personal al lui Pleşu, ci, mai ales, de intelectual care nu ratează asemenea momente de rafinament. Despre prezenţa lui Stolo s-a bârfit, cu humor bucureştean, că se justifica în calitate de... consilier al lui Cioroianu. N-avea cum să-mi scape bârfa, căci eu însumi am lansat-o, bucurându-mă copilăreşte de modul cum a fost savurată de public.

Reamintind aici că tot Dinescu le întinsese o mâna celor de la Caţavencu, atunci când fostul lor patron încercase să le pună hazul în slujba establishment-ului, pentru ca să se despartă ulterior amiabil de ei, iar academicienii de moravuri grele să aibă acum un sediu ultraelegant în buricul pieţii celor 4 statui, cu vedere către bătrâna clădire a Universităţii, îmi permit să iau similitudinea ca fiind de bun augur şi să conchid că mişcarea la a cărui moment monden am avut şansa să fiu martor e una, din punctul meu de vedere, necesară. Ceea ce nu înseamnă că grupul social al intelectualităţii cât de cât angajate nu va fi o perpetuă minoritate.

Găsesc organic nimerită urarea pe care Radu Cosaşu, membru fondator al redacţiei dilematice şi sursă a titlului ce nu-i mai aparţine acum legal: să aveţi un an suportabil.