A 12-a ediţie a prestigiosului Premiu european pentru teatru şi cea de a 10-a decernare a premiului Noi realităţi teatrale au avut loc în 2008 din nou la Salonic, datorită generozităţii şi înţelepciunii guvernului Greciei, a municipalităţii acestui vechi şi frumos oraş de la malul mării - Thessaloniki -, ridicat, cum spune legenda, pe multă suferinţă. Ca şi românii, grecii au înţeles că pot deveni importanţi în Europa prin susţinerea culturii, a unor evenimente de anvergură continentală şi mondială, cum este şi acest Premiu pentru Teatru, pe care nu e greu să-l vedem legat organic de patria lui Aristotel, în care s-a născut tragedia. Momentul conţine, firesc, multă ceremonie, invocarea fidelităţii faţă de idealurile unei civilizaţii care priveşte cu disperare la propria-i degradare. (Chiar în zilele respective, un grup de tineri ecologişti protestau împotriva unor planuri urbanistice aberante, care pun în pericol faleza.) Dincolo de discursuri şi prezenţe oficiale impozante, de la Jack Lang, ex-ministrul francez al Culturii, omul care a sprijinit şi crearea UTE, acum preşedinte al Premiului Europa, la Michalis Liapis, ministrul grec al Culturii, şi până la conaţionalii noştri George Banu, ca preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, şi Alexandru Darie, ca preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, acest forum al profesioniştilor din teatru trasează an de an bornele unei traiectorii la care încercăm să privim cu luciditate şi optimism.
N-am auzit, nici acum, nici altă dată, în acest cadru, lamentaţii despre criza teatrului, dimpotrivă, menţiunea specială acordată Teatrului liber din Bielorusia probează încredere în "armele" acestei arte în apărarea drepturilor omului. Nu întâmplător mai sus-menţionatul grup a fost propus şi susţinut de militanţi iluştrii ca Tom Stoppard, Harold Pinter şi Vaclav Havel, mecena declarat al tinerilor de la Minsk. Cu toate că prezenţa lor a avut un iz cam electoral, mai ales că au fost însoţiţi pe scenă de preşedintele unui partid, mulţi au văzut aici ecourile unui teatru politic angajat de care Europa mai are nevoie. Mai puţin exaltaţi, noi, ceilalţi, care am trecut prin experienţa altor revoluţii teatrale, asemănătoare, am preferat mesajul unor artişti ca Patrice Chéreau, continuatorul unei tradiţii umaniste de extracţie clasică.
Patrice Chéreau: Aspir spre ceea ce nu sunt încă
Au trecut aproape douăzeci de ani de când, în micuţa sală Studio a Teatrului Nottara, Patrice Chéreau se întâlnea la Bucureşti cu jurnaliştii români cu ocazia unui splendid gest de solidaritate numit Le Printemps de la Liberté. Am văzut atunci şi unul dintre renumitele sale spectacole - Dans la solitude des champs de coton, de Bernard Marie Coltes, autorul său favorit. Era celebru pentru grandioasele montări wagneriene de la Bayreuth (Ringul, 1976), pentru acel Hamlet prezentat la Avignon în 1988, pentru experienţele din Italia, Germania, de la Nanterre, dar şi pentru filmele care-l anunţau pe regizorul unor pelicule ca Regina Margot (1992) sau Gabrielle, cu Isabelle Hupert (2005).
O carieră construită cu migală, în tăcere, de artistul care şi-a păstrat la cei 64 de ani proaspătă curiozitatea, atent la mişcarea timpului său, fidel unor principii lăuntrice despre care nu s-a ferit să ne vorbească: "privesc oamenii, sunt atent la ceilalţi... am plăcerea să învăţ mereu... nu mă plictisesc niciodată... aspir spre ceea ce nu sunt încă... am o mare satisfacţie să nu fiu persoana care am fost... am plăcerea intelectuală să mă schimb... a fi tu însuţi înseamnă a te ucide... sunt fericit de a nu mă fi interesat în artă de propriile mele obsesii... caut răspunsuri şi sper ca alţii să le găsească... sunt suma persoanelor pe care le-am întâlnit".
Acest filozof al scenei plin de paradoxuri, respectuos cu gândurile altora, ale autorilor pe care-i montează, cu tăcerile rezervate spectatorului, cu actorii alături de care "acumulează viaţă", ne-a mai spus ceva memorabil: "je veux être grave, pas cinique!". Într-o lume care preferă sfidarea realităţii, Chéreau cutează a o privi cu gravitate. Paradoxale au fost şi cele două ipostaze în care ne-a fost prezentat la Salonic. Pe de o parte, ca regizor al uluitoarei montări din 2007 - opera Casa morţilor de Leo Janacek, sub bagheta lui Pierre Boulez, în proiecţie cinematografică -, pe de alta, ca autor al unor lecturi din Marguerite Duras şi Pierre Guyotat pe scena de la Vasiliko Theatre, cu o capacitate de circa 800 de locuri. Pe de o parte, mărturia construcţiilor, a compoziţiilor scenice impresionante prin rigoare şi tensiune (celebrele sale explozii pe verticală) pe care le-a creat în spectacolul de operă, pe de alta, intimitatea lecturilor, concentrate asupra cuvântului. Pe de o parte, viermuiala agresivă a deţinuţilor lui Dostoievski în decorurile elansate ale lui Peduzzi, pe de alta, confesiunea unui depresiv abulic recitată de Chéreau însuşi, singur pe o scenă imensă şi goală pe care la un moment dat s-a întins a linişte.
Patrice Chéreau, despre care s-au scris cărţi (ultima citată e de Colette Godard) şi circulă legende, nu şi-a spus încă ultimul cuvând nici în teatru, nici în film, nici în operă. S-ar putea ca evaluarea prilejuită de acest premiu să fie chiar startul într-o altă etapă a vieţii şi creaţiei sale.
Krzysztof Warlikowski, un liric al scenei moderne
În mod ciudat, tânărul şi faimosul regizor polonez beneficiar al Premiului Noile realităţi teatrale nu vorbeşte despre şi nu exprimă nimic din marea tradiţie a şcolii poloneze de teatru. I s-au şi pus întrebări în acest sens. Nici Grotowski, nici Cantor n-au fost citaţi în discuţiile pe marginea spectacolelor sale, care conţin o poetică specială, capabilă să convertească mizeriile vieţii în frumuseţe.
Spectacolul său cu Purificare de Sarah Kane, un emoţionant poem despre "o lume imposibilă", compus din lumini şi umbre, scăldat în muzică, bântuit de tăceri adânci şi un misterios balet al trupurilor, ne-a făcut pe mulţi, altfel deloc fanii autoarei, să trăim marea artă şi să spunem, fiecare în parte: Warlikowski c'est moi. Sintagma am preluat-o de la colaboratorii care l-au evocat, pentru că spune ceva despre felul în care artistul ştie să inducă intimitate şi lirism, subiectivitate în spaţiile vaste ale scenei pe care le preferă. Da, Warlikowski e un poet al scenei, iar stâlpii teatrului său, zic cei care-l cunosc bine, sunt: Antichitatea, Biblia, Shakespeare şi Holocaustul.
I-a fost profesor Kristian Lupa, de la care a învăţat că "teatrul este un laborator al adevărului, bun pentru a discerne ceea ce e necunoscut, insesizabil în viaţa oamenilor" (Piotr Gruszcszynski). De la operă, pe care o practică atât de pasionat, a învăţat să insufle muzicalitate spectacolelor sale de teatru de o spiritualitate aparte. Ar trebui să-l descriu, stând tolănit în scaun cu o şepcuţă peste cârlionţii săi rebeli, zgârcit cu vorba, dar ascultându-i plin de interes pe ceilalţi. Au fost şi voci care au găsit formalism şi estetizări vanitoase în creaţia sa, în ciuda dorinţei de a fi autentic a regizorului. Definindu-l ca romantic al artei moderne, George Banu cred că avea dreptate, chiar dacă Warlikowski poate fi considerat şi un provocator dornic de a stimula imaginaţia publicului şi de a-i redefini conştiinţa în relaţie cu spectacolul.
În Polonia, tânărul regizor scandalizează Biserica Catolică prin curajul de a aduce pe scenă teme considerate tabu: culpabilitatea faţă de evrei şi Holocaust, identitatea sexuală şi homosexualitatea, falsa religiozitate poloneză. Refractar tuturor convenţiilor, artistul se vrea el însuşi, adevărat mai ales când e vorba de cruzimea vieţii. Ce-i drept, despre toate astea vorbeşte cu mare talent şi simţire.
Tradiţia germană a teatrului-dans ilustrată exemplar de Pina Baush a fost remarcată în acest an prin premiul acordat ex-equo Sashei Waltz, la capitolul Noi realităţi teatrale. Artista n-a venit la Salonic, deci nu şi-a putut primi banii, şi nici n-a trimis un spectacol, ceea ce pentru sutele de profesionişti ai scenei prezenţi acolo a fost o mare pierdere. Am văzut în schimb un film despre biografia şi creaţia dansatoarei, născută în 1963 la Karlsruhe, cu studii la Amsterdam şi New York. În 1993 a fondat la Berlin o companie care-i poartă numele. Printre creaţiile ei de o originalitate frapantă se află opera coregrafică Dido şi Aeneas, Medeea, simfonia dramatică Romeo şi Julieta, după Hector Berlioz, la Opera din Paris.
Rimini Protokol sau teatrul în slujba comunităţii
Premiul Europa pentru Noi realităţi teatrale obişnuieşte să ne atragă atenţia şi asupra unor experimente sociale care pun teatrul în slujba unor idealuri comunitare. O astfel de experienţă este aceea a trupei Rimini Protokol din Elveţia, înfiinţată în anul 2000, creatoare a unei dramaturgii specifice situate în zona gri dintre realitate şi ficţiune. Reprezentaţia adusă la Salonic se numeşte Mnemopark. Are un mesaj ecologist şi e jucată de amatori numiţi experţi. Patru persoane în vârstă, figuri domestice, şi o tânără manipulează cu dexteritate o instalaţie multimedia extrem de complicată. Noi, spectatorii, urmărim pe un ecran la dimensiuni reale istoria unui ţinut elveţian vestit pentru bogăţiile sale naturale, căutat acum doar ca decor pentru filmele indiene.
Mnemopark pătrunde, spun criticii, cu ajutorul camerei miniaturizate în secretele misterioase ale peisajului, ca în Stalker / Călăuza lui Tarkovski, amendând starea societăţii în era postindustrială. Rezultă un film care se naşte sub ochii noştri folosind decorurile în miniatură, expuse pe scenă pentru a spori realitatea lor fictivă. Comentariul e ironic, execuţia perfectă, surpriza maximă. Cei trei tineri care au avut ideea se numesc Helgard Haug, Stefan Kaegi şi Daniel Wetzel şi fac parte din mişcarea alternativă numită Theater der Zeit.
Retrospective
Cu adevărat substanţial e capitolul Returns, care aduce în fiecare an în cadrul evenimentelor prilejuite de Premiul Europa pentru Teatru artişti şi teatre premiate anterior. În 2008 ne-am reîntâlnit cu lituanianul Oskaras Korsunovas şi Teatrul Naţional al Greciei de Nord. Am văzut aşadar Hamlet din perspectiva unei generaţii care tratează operele clasice drept contemporane, o generaţie care "trăieşte într-un soi de iluzie erotizată... dincolo de o perdea care-o separă de realitate".
Korsunovas vrea să distrugă această perdea şi să-i responsabilizeze pe tineri făcându-i să caute în fiinţa lor adevărul, nu în sloganurile politice. Aceasta e teza spectacolului Hamlet, exprimată într-o formulă esenţializată, cu o geometrie a relaţiilor aproape paradigmatică, un joc aspru, antisentimental, şi o scenografie determinantă, bazată pe jocul de oglinzi al unor mese pe rotile luminate independent. Spectacolul merită, bineînţeles, un comentariu aparte.
Un spectacol plin de energie, amplu ca respiraţie şi desen scenic, Bacantele, după Euripide, în regia lui Tasos Ratzos, ne-a reamintit de originile populare ale tragediei. Tensiunile luptei dintre apolinic şi dionisiac nu lipsesc nici ele din această montare care cucereşte totuşi prin specific local. Balcanii au pus astfel o amprentă substanţială pe steagul cu steluţe al Uniunii Europene, a cărei diversitate culturală e consfinţită şi cu prilejul Premiului Europa pentru Teatru.