Numele lui Radu Afrim a devenit un brand, impus printr-o calitate atât de rară pe scena românească: el are stil. Iubit de actori, dar şi de directori, îşi poartă piesele preferate, ideile şi imaginile pe harta teatrală a ţării. De data aceasta, De mână de Sofia Freden, la Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sf. Gheorghe.
Pe scena unde sunt aşezate ordonat şi scaunele spectatorilor, stă în picioare un bărbat, tatăl. El ţine de mână doi copii (de fapt, doi bărbaţi adulţi, aşezaţi în genunchi). Ei ne invită pe scaune, produc un minim de conversaţie ca să pricepem: ceea ce urmează e pregătit special pentru noi, ne priveşte, ni se adresează.
De altfel, personajele din piesa autoarei suedeze habar n-au că trăiesc în Suedia, că au parte de un model de susţinere socială invidiat de toată lumea: ei îşi caută case şi nu găsesc, sunt daţi afară de proprietari cu ajutorul unor prevederi dubioase din contractele de închiriere, se înghesuie în camera (şi în patul) fericitei Nina, care pare, deocamdată, în afara oricărui pericol locativ.
Vizitatorii sosiţi ca să nu mai plece sunt nişte tineri marginali, la limita handicapului mintal; cu excepţia celor doi fraţi văzuţi la început, ei îşi încrucişează aleator destinele. În timp ce îşi caută un adăpost, încearcă să se convingă că dragostea, îndrăgostirea, prietenia i-ar putea ajuta să se stabilească şi să se simtă bine între patru pereţi.
Partenerii se schimbă, cuvintele - nu. Tratată comic de regizor, trama piesei se adună din amănunte, din trecerile şi căutările de la unul la altul.
Gesturi desprinse din filmele cu proşti
În lumea lor, ninge de câte ori se deschide uşa frigiderului şi această ramă a spectacolului trasează limitele percepţiei impuse de regizor. Ei trăiesc în afara lumii. Urmărit de frig, acest grup de oameni uniţi prin aceeaşi tristeţe şi neputinţa de a se lega temeinic îşi trăiesc comic peripeţiile încheiate mai întotdeauna printr-o tragedie.
Relaţia comică funcţionează graţios, prin sugestie, gesturile sunt desprinse din filmele cu proşti, personajele se îndreaptă spre horror fără să uite să facă o raită prin viaţa adevărată, acolo unde iubirile există şi despărţirile dor.
Acest parcurs, subtil proiectat de regizor şi transpus solidar de echipa de interpreţi, sugerează profunzimea unor trăiri greu de măsurat prin sumele date de reţeaua de protecţie socială. Pentru că nici o lege nu poate proteja pe nimeni de efectele egoismului, ale violenţei, ale nesimţirii. Trama sentimentală a spectacolului, care răzbate de sub comicul său şugubăţ, este alcătuită din sentimentele desincronizate, din tandreţea neexprimată, din singurătatea ca o rană deschisă. Tensiunea nu e egală tot timpul şi poate aceasta este cauza unor scăderi de ritm, imediat percepute ca o limită a inteligibilităţii.
Elena Popa, femeia cu o cameră, dorită şi ca parteneră de sex, şi ca gazdă de durată, joacă foarte bine dorinţa de a-şi impune alegerea şi frica de a nu rămâne până la urmă singură. Actriţa, remarcată şi în alte spectacole ale Teatrului din Sf. Gheorghe, şi în alte montări ale regizorului Radu Afrim, îşi concentrează cu măiestrie mijloacele, etalând o teatralitate modernă, în care firescul, potenţat de o retorică bine stăpânită, este o componentă, nu un scop.
Sebastian Marina, într-un rol saturat de capcana facilului (Petronel, un băiat bătut în cap la propriu şi la figurat), apasă poate prea mult pe candoarea constitutivă a marginalului şi în felul acesta ipostaza piromanului iese din logica piesei.
Aşa simpatici şi umani cum sunt, marginalii aceştia dau foc caselor care îi adăpostesc chiar pe ei şi pare că piesa ne avertizează asupra primejdiei implicite. Ei nu sunt doar simpatici, ci şi primejdioşi pentru ceilalţi. Spectacolul trece cu oarecare indiferenţă peste această realitate.
Aron (Dorin Ceoarec) se integrează în dinamica interpretării propuse de Radu Afrim: deşi pare că ne împărtăşeşte toate secretele, omul are o taină de care lui însuşi îi e teamă să se atingă. Ca în buna literatură clasică, taina e la tată (Florin Vidamsky): autoritar, brutal şi stupid.
Respiraţia proaspătă şi stenică a spectacolului este asigurată de funcţionarea grupului, de acceptarea unanimă a formulei regizorale. Soluţia autoarei Sofia Freden, "daţi-vă mâna şi toate tragediile pot fi depăşite", e în mare măsură valabilă şi în teatru: când artiştii îşi dau mâna, produsul e din sfera artei.