Revanşa

La două săptămâni după ce inaugura anul Dvorak la Filarmonică, Cristian Mandeal revine la pupitrul orchestrei sale pentru a "salva" un concert ce urma să fie dirijat de spaniolul David Gimenez. Programul simfonic al serii cuprindea două lucrări de rezistenţă din repertoriul cunoscutului dirijor român : poemul simfonic Don Juan de Richard Strauss şi Simfonia I de Brahms. O versiune plină de culoare la Don Juan a deschis seara, dirijorul punând în evidenţă personalitatea tuturor momentelor solistice. De altfel, acest prim poem simfonic al lui Strauss, speculând alternanţa temelor eroului principal cu motivele principalelor personaje feminine este o lucrare ideală pentru valorificarea potenţialului solistic al instrumentiştilor orchestrei. Spre deosebire de Simfonia I de Brahms, în care am avut a ne confrunta cu câteva dezamăgiri din partea orchestrei (solourile cornului şi oboiului), deşi ambele lucrări fac parte dintre partiturile simfonice reluate destul de frecvent de Filarmonia bucureşteană, Don Juan a fost o reuşită şi inspirată prefaţă pentru remarcabilul moment ale serii pe care l-a reprezentat Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră de Mozart.



Soliştii concertului au fost flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi harpistul Ion Ivan Roncea, pe care i-am ascultat într-un captivant recital în duet în luna decembrie. Dacă la acea vreme comentam cu amărăciune faptul că sala Ateneului fusese populată de un public "cameral" deşi recitalul celor doi era extrem de atractiv, concertele de joi şi vineri de la Ateneu au reprezentat un soi de "revanşă" pentru cei doi instrumentişti, care au cântat în faţa unor săli arhipline şi entuziaste, mulţi dintre cei prezenţi având cu această ocazie revelaţia calităţilor solistice în special ale mai tânărului flautist Ion Bogdan Ştefănescu (pe Ion Ivan Roncea neexistând la ora actuală meloman bucureştean care să nu-l cunoască). Probabil dacă recitalul la care mă refer ar fi fost programat după acest concert şi nu înainte, şi spectatorii care l-ar fi onorat ar fi fost mai mulţi.

Una dintre capodoperele repertoriului clasic concertant, Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră a fost scris – ca multe alte lucrări mozartiene – în urma unei conjuncturi petrecute la Paris în 1778, când compozitorul l-a cunoscut pe un oarecare Conte de Guines. Modul în care contele cânta la flaut era "incomparabil", după afirmaţiile iniţiale ale lui Mozart, în timp ce talentele de harpistă ale fiicei sale erau "magnifice". Aceste afirmaţii le va contrazice în scurt timp, când va fi pus în situaţia de a colabora efectiv cu ei pe plan muzical. Contele şi-a exprimat dorinţa de a primi de la Mozart o muzică scrisă special pentru el şi respectiv pentru fiica sa. Concertul care a rezultat din această comandă, de un farmec irezistibil, se pare că a fost scris pentru ambele instrumente mai mult pentru a evita necesitatea de a scrie două piese diferite. Din cauza inabilităţii soliştilor cărora concertul le fusese dedicat, Mozart a fost nevoit să scrie separat un set de cadenţe mai pretenţioase (care din păcate, nu s-a păstrat până astăzi). Cu toate circumstanţele oarecum amuzante în care a fost scris, Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră este unul dintre cele mai lungi ale lui Mozart şi unul dintre cele pe care le-a iubit cel mai mult.



În versiunea pe care am ascultat-o la Ateneu săptămâna trecută, opusul mozartian a fost dominat de sunetul luminos al flautului lui Ion Bogdan Ştefănescu. Maniera sa interpretativă, sonoritatea plină, catifelată sugerează din ce în ce mai evident o fericită filiaţie James Galway. Paleta nuanţelor lui Ion Bogdan Ştefănescu, puritatea tehnicii, slujeau mesajul muzical al muzicii mozartiene, în care a fost cu discreţie secondat de Ion Ivan Roncea.