Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Bienala de Teatru Eugen Ionesco 2008

Locul unde România nu mai e - Bienala de Teatru Eugen Ionesco 2008


Observator Cultural, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"E practic imposibil să faci proiecte cu Moldova care să implice şi România", îmi spunea Sybrig, la o cafea, în holul Hotelului Passage din Odesa. "Probabil e o chestie politică", adaugă. Sybrig Dokter e o dansatoare/profesoară olandeză stabilită în Suedia, care face de mulţi ani proiecte de dans şi performance la Chişinău, o fiinţă caldă, cu două paşapoarte şi trăind între două ţări, foarte sensibilă la graniţe.

N-am o explicaţie. Îmi revine însă idiotul sentiment de frustrare şi mîndrie naţională rănită pe care-l avusesem cu cîteva zile mai devreme, la deschiderea Bienalei Teatrului "Eugen Ionescu" (BITEI, 24 mai - 1 iunie 2008), cînd am constatat că Institutul Polonez şi Alliance Française îşi sprijiniseră financiar companiile participante, iar România, cu departamentele ei pentru "românii din afara ţării", unul la Ministerul de Externe, celălalt la ICR, başca numeroasele instituţii de promovare a culturii româneşti peste hotare, era ca şi cum n-ar fi existat.

Pentru mulţi dintre oamenii de teatru români, BITEI e un fel de festival românesc mai de la ţară, echivalentul unei reuniuni festivaliere de mică provincie. Pentru teatre, cu cîteva excepţii subiective, participarea la Bienală nu e o miză, iar printre critici etc. circulă, pare-mi-se, impresia că mare lucru n-are a se petrece la Chişinău.

Ceea ce toată lumea scapă din vedere e un amănunt esenţial: Chişinăul nu e Românie, referinţele şi centrele de interes de aici îşi au propriile particularităţi, marcate de convieţuirea cu naţiunile decedatei URSS, lucruri despre care ar fi multe de aflat şi care nu ţin de o cultură inferioară celei româneşti. Motiv pentru care nu e nici o mirare că singura care merita să işte aplauze fierbinţi şi două bis-uri, dintre producţiile româneşti, a fost Quijote al Adei Milea... Entuziasmul, pentru că el trebuia să existe, s-a dus în altă parte.


La ce s-a aplaudat la BITEI

Coregraful Radu Poclitaru e originar din Chişinău, tatăl său, Vitalie Poclitaru, a fost un cunoscut balerin. În 2001-2002, Radu Poclitaru a condus trupa de balet de la Opera Naţională din Republica Moldova, dar, pentru că ştim cam cum e cu profeţii şi ţările lor, a fost "convins" să plece; s-a dus la Balşoi Teatr din Moscova, unde a montat Romeo şi Julieta de Prokofiev, în 2003 (primită apreciativ, în turneu, de presa londoneză), şi o versiune coregrafică a Salonului nr. 6 de Cehov. În 2006, la Riga a ieşit un colosal scandal internaţional, provocat de o Cenuşăreasă făcută de Poclitaru pe muzica aceluiaşi Serghei Prokofiev, ai cărui urmaşi s-au ultragiat de faptul că "acţiunea" fusese plasată într-un bordel (pentru că spectacolul a trebuit oprit, ulterior, un compozitor belarus, Oleg Hadoşca, a creat o partitură muzicală pornind de la coregrafia deja existentă...). La BITEI, artistul moldovean a venit cu trei montări de la Baletul Modern din Kiev - Bolero (pe muzica lui Ravel), Ploaia (pe o partitură muzicală compozită, de la La Valse à mille temps a lui Brel la folclor ucrainian şi românesc) şi Carmen. TV (un comentariu "postmodern" la fragmente din opera lui Bizet), iar pentru un coregraf care privilegiază mişcarea clasică, o dramaturgie "narativă" a compoziţiei, în relaţie directă cu muzica, Poclitaru dă semne a fi un creator incredibil de neconvenţional. Habar n-am care e relaţia temporală a Bolero-ului său cu Revoluţia Portocalie din ţara care-l găzduieşte, însă spectacolul e unul dintre cele mai politice pe care mintea coregrafică le putea naşte pornind de la lucrarea lui Maurice Ravel, despre revelaţia libertăţii (corpul gol care traversează spaţiul vizual al celor încătuşaţi în înlănţuirea cămăşilor gri de forţă), zbaterea întru eliberare şi imbatabilul instinct al servituţii, care duce, în final, la recrearea lanţului în absenţa cătuşelor (universul lui Poclitaru pare a avea, aici, multe în comun cu cel al israelianului Amir Kolben, în Amintirile lui pe muzica lui Vivaldi prezentate şi la Bucureşti).

Din contră, Ploaia e construită pe o mişcare (o cascadă de întîlniri şi despărţiri în doi) în contratimp aparent cu muzica, exploatînd nu ritmul, ci sugestiile emoţionale ale sunetului (trebuie să recunosc, nevăzînd creaţiile lui Miriam Răducanu, că pentru mine o astfel de "libertină" utilizare a unei doine româneşti a fost mai mult decît suprinzătoare), în timp ce Carmen. TV contrapune poveştii lui Bizet figura exterioară a celei care-o priveşte pe micul ecran, care aspiră şi se identifică tragicei Carmen.

La conferinţa de presă a Iuliei Rutberg, o faimoasă actriţă în lumea de limbă rusă, artistă emerită la nici 40 de ani (spectacolul nu l-am văzut, plecasem deja la momentul acela), singura astfel de întîlnire organizată de-a lungul BITEI, a fost de-a dreptul aglomeraţie. La fel şi la spectacolul, cu Liliacul persan, al Liei Ahedzakova, la care nu doar comunitatea rusă dădea din coate să intre în sala Teatrului "A.P. Cehov", deşi schimbarea zilei şi a orei reprezentaţiei fusese un pic derutantă (iar preţul biletelor am auzit comentîndu-se pe ici, pe colo că ar fi atins echivalentul a cîteva zeci de euro...). Cunoscută din filmele sovietice ale anilor '70-'80 (eu am văzut-o, în schimb, în mult-lăudatul film al lui Serebrennikov cu În rolul victimei, jucînd partitura chelneriţei japoneze care, în România, i-a adus Premiul Uniter Danei Dogaru), Ahedzakova e genul de actriţă ingenuă ideală pentru rolurile de secretară plină de solicitudine aparentă şi şmecherie mascată de o fluturare a genelor, de soţie etern răsfăţată şi copilă (ştiu pe cineva la Chişinău pasionat de vocea ei, cu timbrul cumva mieros şi tărăgănat şi-n acelaşi timp tranşant - poate că pe Ahedzakova, fără s-o cunoşti, nici n-ai remarca-o pe stradă, asta pînă cînd deschide gura); în Liliacul... avea o fustă înfoiată, cu volane în toate culorile curcubeului, se juca şi se mişca în ea cu agilitatea şi fragilitatea unei fetiţe gata deja să profite de gentileţea masculilor.

Nu era un spectacol accesibil nevorbitorilor de rusă - un perete de cutii poştale, dintre care una nu se deschide (iar cînd se deschide, din ea se revarsă un maldăr de plicuri şi hîrtii), ceva mobilier, Ahedzakova cu fusta ei, sacoul şi o poşetuţă de funcţionară la pensie, dar cochetă, şi partenerul ei de joc, cu alură convingătoare de monsieur Hulot, sictirit însă de viaţă şi de dat replica, şi între toate astea - multe, multe cuvinte. Cît, ce-am văzut - un joc lejer, fără mari desfăşurări de forţe, însă de o calitate onestă în logica unui teatru care în România există tot mai puţin, cel psihologic. O similitudine culturală: Lia Ahedzakova e căutată pe scenele fostei Uniuni Sovietice la fel cum Maia Morgenstern e aşteptată de-a lungul şi de-a latul României; şi totuşi, parcă nu-i la fel.

Stau să mă gîndesc la "chestia politică" despre care vorbea Sybrig. O fi România sub embargou în Moldova? O fi suflînd ea şi-n iaurt după expulzările diplomatice de mai an? Dar nu, indiferenţa - sau, mai degrabă, atitudinea condescendentă - faţă de Republica Moldova durează cu mult dinainte. Obişnuită să privească mereu spre Vest, tot spre Vest, ţara noastră nu-şi ia în consideraţie nici măcar interesul economic, să nu mai vorbim de cel cultural sau etnic, în Est. Fie el şi Estul imediat de peste Prut.



 Toate articolele despre Bienala de Teatru Eugen Ionesco 2008


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer