Băiatul ăsta promite, zău aşa! Pierre Morel - de el este vorba. A mai făcut Banlieue 13 (2004), după unul dintre nenumăratele scenarii ale lui Luc Besson (aici, şi Bibi Naceri), un thriller cu elemente SF care-a fost primit destul de onorabil. Şi i-a mai fost operator, la Danny the Dog şi Transporter, lui Louis Leterrier - ăsta care-o să iasă cu duda anului, The Incredible Hulk. Până una-alta, Morel se arată mai dibaci decât el în materie de acţiune filmată, iar ceea ce-a arătat acum patru ani se confirmă deja, în actualul Taken - un thriller curat şi meseriaş. Scenariul, tot al inepuizabilului Luc (cu Robert Mark Kamen) e brodit ca la carte: un fost super-agent, atâta a tot super-agentat pentru stindardul cel spuzit cu stele, încât nevesti-sii i s-a urât, şi-a luat fetiţa şi duse fură, la un nene mai stabil şi mai bogat. Fetiţa a crescut, iar acum va fi trimisă cu cea mai bună prietenă la Paris, într-o vacanţă. Tata nu şi nu, că lumea-i rea şi fără nici un Dumnezeu. Fata şi mămica, da şi da, că tata-i rău şi fără maneră. Ca să n-o mai lungim, tata se-nduplecă, fata se duce, şi zdup, drept în plasa traficanţilor de prospături pică. Şi să te ţii prăpăd!
Recunoaştem din prima ochire corectitudinea fecundă a premiselor - iar în continuare, slavă Domnului, scenariul o va ţine la fel de riguros şi precis - suport ideal pentru nişte zbenguieli de mai mare dragul. Morel construieşte cu o mână sigură, povesteşte nervos şi ştie să filmeze cu atâta stil, cât să nu-şi lase thriller-ul fără sare şi piper - inclusiv în zonele unde aventura se pliază pe deducţiile detectiviceşti, puse în cadru isteţ şi elocvent - de exemplu, secvenţele din apartamentul de hotel de unde-s săltate fătucile (care, în plus, formează şi o bună rampă de lansare a acţiunii propriu-zise, după ce ne-am tot amorsat cu interdicţii încălcate, iscodiri, complicităţi şi alte proppisme). Liam Neeson face bine ce face, îmbinând abil, deşi absolut formulaic, latura patern-liricoidă cu cea tough-naşpa. În tandem parţial cu el, Famke Janssen e sexy-antipatică la fix, ca orice mamă ingrată care n-a priceput ce comoară de spion avea-n casă, şi acum degeaba se zgârie pe ochi. Maggie Grace e şi actoriceşte la fel ca personajiceşte: o ceva frumuşică plimbată de colo-colo. Bineînţeles că-ntr-un târziu va fi îmbrăţişată de papa şi bătută tandru la poponeaţă să nu mai facă - dar până atunci, e rost de oarece thrills onorabili. Drăguţ interogatoriul cu şocuri electrice al nemernicului, dulcic camionul care trece fâşti peste mizerabil, decentă găurirea multilateral-politicoasă a tartorului din lift, simpatică lovitura de teatru dinaintea deznodământului. Ce să ceri mai mult? Să fi evadat mai ingenios când era atârnat de ţeava aia şi-i cântau prohodul? Să-l fi mătrăşit mai creator pe ultimul şi cel din urmă? Hai să nu fim cusurgii.
22 aprilie, 2008, h. 05:00-05:24
Bucureşti, România