Spectacolul lui Gábor Tompa cu piesa lui Beckett, Comedie, sau Play este şi el un obiect straniu, venit de departe şi a cărui traiectorie în peisajul parizian, deşi de scurtă durată, mi s-a părut o pepită preţioasă în acest amalgam de materiale teatrale disparate. Spre regretul meu nu am văzut acum trei ani Cântăreaţa cheală de Eugene Ionesco pe care a pus-o în scenă la Theatre Athenee-Lous Jouvet. Auzisem, citisem despre spectacolele sale şi eram sigură că această primă întâlnire, tardivă, nu mă va dezamăgi. Tompa a pus în scenă mai multe piese absurde, preferate fiind cele din dramaturgia lui Beckett şi a lui Ionesco. Aici găseşte partiturile cele mai adecvate pentru propriile sale întrebări. Condiţia umană este poate absurdă, grotescă adesea, dar ea este în primul rând tragică. Piesa lui Beckett, un singur act, pleacă de la o poveste banală, uzată, un triunghi conjugal, dar care poartă, transfigurate, dezîncarnate până la incandescenţă, elemente autobiografice.
Textul indică trei personaje, prizoniere fiecare într-o urnă, ca nişte ulcioare uriaşe. Un fascicol luminos le animă şi le dă cuvântul. Pentru Tompa ne aflăm deja într-o altă dimensiune, confesiunile vin de dincolo de moarte, spovedanii dureroase ale unor fantome fără trup. Lumina străpunge întunericul şi dă viaţă amintirilor: spectacolul e construit pe această alternanţă între lumină şi întuneric, între pîlpîire şi nefiinţă. Ca un preludiu iluzoriu, pe un ecran central sunt proiectate câteva scene cinematografice celebre, săruturi mitice, îmbrăţişări fatale, aburi de dorinţe şi de destine de acum stinse. Pînza ecranului se ridică şi în spatele ei descoperim trupuri prizoniere într-un soi de scrinuri sculptate ca un triptic de altar monstruos, cele trei personaje recitînd pe un ton monocord, litania suferinţelor şi a trădărilor trecute. Interpretarea celor trei actori (Eniko Szilágyi, TÃmea Buza şi Sándor Keresztes) este impecabilă. Decorul, semnat de Andrei Both, sugerează un univers imaginar suprarealist, de la Dali la Chirico. Siluete stranii, corpuri devenite obiecte, scrinuri în care se deschid sertare, secrete intime şi dureroase. Spectacolul e scurt dar dens, sunetul, imaginile, culorile se întrepătrund într-o savantă ţesătură, iluminînd un text de o stranie rezonanţă. Un limbaj scenic elaborat cu subtilitate şi precizie, dar şi cu poezie, şi care răspunde perfect repertoriului dificil pe care Gábor Tompa l-a ales cu predilecţie."
Mireille Patureau este critic şi cercetător de teatru, colaborator la Centrul Naţional de Cercetare Teatrală din Paris, editor la radio Les Voies de la Creation Theatrales. Acest text a apărut în France Culture, numărul din 14 ianuarie 2004 şi a fost transmis la Radio France International.
De la premiera oficială din 25 mai 2003 spectacolul Play a fost prezentat cu succes la numeroase festivaluri, precum Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu, la Festivalul de Teatru Scurt din Oradea şi Festivalul Naţional de Teatru "I.L. Caragiale" din Bucureşti, ediţia 2003. Prezentarea lui la Paris s-a realizat în parteneriat cu Catedra UNESCO a Institutului Internaţional de Teatru din Bucureşti, Centrul Cultural Român de la Paris, Centrul Cultural Maghiar de la Paris şi Teatrul Lucernaire din Paris.
Spectacolul se va juca din nou la Cluj în data de 3 februarie 2004 cu începere la ora 20.00. Pentru această reprezentaţie se va asigura traducere simultană la cască în limba română.