Nu cred să-mi fi dorit vreodată cu mai multă înfrigurare să văd murind un personaj (o ficţiune deci): m-am rugat în bietul meu gând, de spectator terorizat pe scaun timp de vreo două ore şi jumătate, să vină trenul şi s-o facă bucăţi-bucăţele pe Anna Karenina, să-i sfărâme tărtăcuţa ei de gâsculiţă şi inima căzută în păcatul adulterului. Ce-am avut cu Anna, nici acum nu ştiu bine. Probabil a fost din cauza interpretării Ioanei Pavelescu, a regiei Alicei Barb şi de fapt, din cauza întregii piese, care a reuşit să mi-o facă pe rusoaică mai nesuferită şi odioasă decât toţi criminalii în serie din istorie. Spectacolul Anna Karenina m-a obligat să accept evidenţa: mai întâi, că un critic de teatru nu are privilegiile unui spectator obişnuit - nu poate pleca atunci când are chef, pentru că trebuie să vadă totul până la capăt (supliciu de-a dreptul îngrozitor); apoi, uneori e necesar ca, printr-un artificiu retoric, să se mai scrie şi cronici pline de exclamaţii, interogaţii patetice şi acuze pe măsură. Să începem dar.
Ce păcăleală! Ce carnaval! Ce kitsch! De la decor, până la jocul actorilor şi continuând cu tot restul. Două panouri imense - motive florale (evident, trandafiri roşii, reprezentând pasiunea devorantă a dragostei) încadrând icoane bizantine care erau, la rândul lor, ramă pentru Amor şi Psyche sau mai ştiu eu ce pictură renascentistă. Ăsta era decorul, plus nişte bănci pe care se mai aşezau personajele din când în când. De ce a lipsit Răpirea din Serai, nu pot pricepe nici acum, când au trecut două săptămâni de la chinuitoarea experienţă de spectator. Ariile din Evgheni Oneghin de Ceaikovski le-aş fi ascultat cu plăcere la mine acasă, fără să fiu nevoită să văd cum alergau pe scenă personajele, pierzându-se în clar-obscur (ce mai light design!), căutându-se chipurile unele pe altele, amestecându-se într-un simbolism dubios. Astfel se făceau legăturile între scenele din piesă, scene disparate, îndopate cu forţa cu simboluri, replici grăitoare şi tot felul de alte clişee menite să construiască drama Annei. Îmi pare rău că n-am prea văzut unde e drama, unde sunt forţa şi tragismul personajului. Recunosc, eu am râs la Anna Karenina. De ce am râs? Pentru că Mircea Albulescu spunea replicile exact ca un patefon stricat ("A-nna, vii cu min-ne sau ră-mâi?"), pentru că lui George Ivaşcu cizmele negre, costumul alb sau fracul negru îi stăteau ca pălăria Dior pe fruntea femeii de serviciu de la Acadamia Caţavencu (fără nici o supărare!), pentru că falsitatea şi ridicolul jocului lui Ivaşcu şi al lui Andrei Duban au adus zâmbetul enervat pe buzele spectatorilor mai avizaţi, pentru că şi aşa mai departe.
Toată această lectură a lui Tolstoi a fost incredibil de îndepărtată de ceea ce ar fi putut să fie Anna Karenina adusă pe o scenă de teatru. Şi nu numai îndepărtată, ci anihilantă de sens, raţiune şi simţire. Pe Tolstoi nu l-am mai găsit nicăieri, Anna cred că s-a pierdut pe străzile din Veneţia, iar restul conţilor şi conteselor semănau cu nişte parveniţi ciudaţi, îmbrăcaţi minunat (de costumele Lizei Panait), dar neştiind să-şi poarte îmbrăcămintea (ce conte se aşează pe frac?!) şi, de fapt, neştiind să se poarte. S-a aplaudat în draci, după cum era de aşteptat. Spectacolul i-a păcălit pe cei slabi de înger, căzuţi în mrejele unei Ioane Pavelescu dezamăgitor de plate. Iar pe Anna n-a călcat-o trenul, aşa cum speram eu... s-a auzit un ţipăt pătrunzător şi a apărut un trenuleţ de jucărie. Finalul perfect pentru un spectacol dezarticulat, o jucărie bună de pusă în vitrina TNB-ului, şi pe care vă recomand să n-o priviţi decât de la distanţă.
Teatrul Naţional Bucureşti
Anna Karenina
de Hellen Edmundson (dramatizare după Lev Tolstoi)
Regia, ilustraţia muzicală şi light design: Alice Barb
Scenografia: Cătălin Arbore
Distribuţia: Ioana Pavelescu, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Vitalie Bichir, Lamia Beligan, Medeea Marinescu, Simona Bondoc, Vivian Alivizache, Andrei Duban, Dragoş Ionescu, Carmen Ionescu, Andrei Cuneşteanu.