Cum, de ce şi cu cine? Mi-am spus că ar fi cel mai bine dacă aş păstra încă feeling-ul american şi aş scrie articolul pentru cititorii Dilemei vechi chiar în timpul zborului de întoarcere. Dar să încep cu începutul. Cum şi, mai ales, de ce a fost Suman la NY?
Prima dată cînd am aflat că ICR-ul m-a pus pe o listă de posibili autori, am crezut că e o glumă de-a poeţilor. Cum eu nu prea aveam treabă cu viaţa literară şi cam evitam să mă fac remarcat acolo unde n-are absolut nici un rost, mi se părea cel puţin suspect să fiu luat în considerare la modul acesta, oficial. I-am zis lui Sociu: "nu cred pînă nu am în mînă invitaţia oficială". Lucru pe care, de altfel, aveam să i-l repet şi lui Vică două săptămîni mai tîrziu, la un concert în Fabrica.
Evident, invitaţia a venit şi m-am trezit, fără prea multe ceremonii, pe JFK Airport, New York, într-o frumoasă zi de început de mai, pregătit pentru ce era mai rău de la controlul de securitate de-acolo. Ăsta a fost primul mit care a căzut. Deşi coada a fost lungă, totul a decurs foarte uşor şi foarte civilizat. Nici un fel de probing pe cine ştie unde, nici cîini-lup sau ordine lătrate. Netul e plin de poveşti de groază de pe aeroporturile americane, şi mă aşteptam la ceva mai puţin OK. Au scăpat teferi şi fără traume şi Elena Vlădăreanu, Nora Iuga, Kostea Vică, Răzvan Ţupa, Vasile Leac şi Dan Sociu.
Chestiile ciudate au continuat cu taxiurile de la aeroport, care veneau unul după altul, în şir continuu, încît era imposibil să nu găseşti maşină. Pe drum, pînă în Manhattan, mă uitam cu Leac pe geam, puţin dezamăgiţi de căsuţele înguste de lemn şi de lipsa de spectaculozitate a peisajului. Apoi, după un pasaj subteran, şocul. Prima întîlnire cu Manhattan-ul te lasă fără aer, cu gura căscată. Pe faţă mi se lăţise un zîmbet indecent de fericit, după standardele bucureştene, comparabil doar cu neastîmpărul fizic pe care ţi-l dă prima vizită la Paris. Numai că altfel.
Institutul Cultural Român din New York se află la intersecţia 3rd Avenue cu strada 38, într-un bloc-turn de 17 etaje, cumpărat de statul român prin anii '70, şi construit, probabil, şi mai demult. Acolo se află şi consulatul român, şi misiunea României la ONU. Cum s-ar spune, cam tot ce e românesc şi oficial în NY se găseşte în clădirea aceea. Acolo i-am cunoscut, de altfel, pe cei care urmau să ne fie cei mai buni prieteni pe durata întregului proiect: Corina Şuteu, directorul ICRNY, Cristian Neagoe, pe care ar trebui să-l ştiţi (şi dacă nu, să vă fie ruşine) şi Silvia Rogozea, care a avut grijă să nu ne lipsească nimic. Concluzia primei zile de la NY? Şoc cultural + jetlag = somn greu de la 9 seara. Din fericire, n-am avut problemele de care s-au plîns alţii şi am rezolvat diferenţa de fus orar scurt, cu un somn neîntrerupt, de 11 ore absolut delicioase, într-una din camerele Misiunii. Primele două nopţi le-am petrecut acolo, din pricina unor încurcături cu rezervările de la hotel şi, în fine, neimportant. S-a dovedit a fi o experienţă foarte, foarte interesantă. Gusturile băieţilor cu ochi albaştri de prin anii '70, în ceea ce priveşte design-ul interior, se opreau, se pare, la faianţă cu model şi linoleum "tipic românesc". Despre ce vorbim cînd vorbim despre New York. Începînd cu a doua zi, toate clişeele despre America, cu care venisem în bagaj, au început să cadă unul după altul. În Manhattan oamenii nu sînt graşi, nu în România sînt cele mai frumoase fete, newyorkezii nu sînt agresivi, traficul, deşi aglomerat, e un mieluşel, pe lîngă scîrboşenia din Bucureşti, newyorkezii nu sînt fumători înrăiţi (din păcate), ah, şi newyorkezii nu sînt proşti. Deloc.
Unele însă au rămas neschimbate. Da, majoritatea taximetriştilor sînt indieni sau spanioli, şi da, nu ştiu să vorbească engleza prea bine. Da, ritmul oraşului e unul la turaţie maximă, aerul vibrează, oamenii vibrează, nu se stă niciodată degeaba, toţi au ceva de făcut. Da, oraşul nu doarme niciodată. Pe la 4 dimineaţa, dacă te plimbi pe stradă, găseşti, inevitabil, un loc în care să bei o bere, dacă ai chef.
Oraşul ăsta tremură şi-şi îmbie locuitorii într-un fel în care Bucureştiul nu o să ajungă niciodată să o facă. Cred că NY face foarte bine scrisului. Ori o iei razna, ori ţi se întîmplă lucruri încă şi mai frumoase de-atît. Zgomotul de fond e unul gutural, un uruit care vine de nicăieri şi de peste tot în acelaşi timp, şi zgomotul de fond e cheia prin care poţi comunica & interpreta oraşul. Poate de aceea am ales să merg foarte mult pe jos, să mă plimb pe străzile paralele, intersectate de bulevardele largi şi înţesate de oameni. Aşa înveţi să cunoşti sufletul unui oraş, plimbîndu-te pe jos, la întîmplare, pînă nu mai ştii unde eşti şi ce e cu tine. Noroc că aici nu te poţi rătăci, cu adevărat, niciodată. Dacă ştii intersecţia la care trebuie să ajungi, e imposibil să n-ajungi la ea. Doar două numere îţi trebuie şi, ca prin magie, Manhattan-ul ţi-e deschis.
Foarte mulţi oameni pe străzi, îmbrăcaţi în toate stilurile posibile, de la punkerii clasici, cu bocanci Doc Martens şi lanţuri în sfîrcuri, pînă la tinerii yuppies în costume de mii de dolari. Toţi foarte direcţi, lipsesc subtilităţile răutăcioase şi miştoul mascat de pe-aici. Cînd are cineva ceva de spus, o spune. În afară de chiriile destul de piperate, New York mi s-a părut mai ieftin decît Europa de Vest. Însă cred că nicăieri în lume nu veţi găsi legi mai drastice împotriva fumatului. Practic, în afară de străzi şi apartamentul personal, nu prea poţi să fumezi pe nicăieri. Şi am impresia că asta i-a făcut pe mulţi să se lase de fumat, pentru că nici în afara barurilor, şi nici în afara clădirilor de birouri nu vedeai grupuri mai mari de cinci oameni care să fumeze. Ăsta a fost singurul lucru care m-a călcat pe nervi şi la care m-am adaptat foarte, foarte greu.
În ultima zi am aflat şi eu lucrul pe care trebuia să-l ştiu dinainte de a pleca de acasă. Cînd vorbim despre New York, cu siguranţă nu vorbim despre Statele Unite ale Americii.
Lecturile
Pe 3 mai 2008, pe la 6 seara, debarcam toţi din taxiuri undeva pe 4th street, în inima ucraineană a New York-ului. Blocuri mici, personaje pestriţe şi un aranjament neaşteptat de mişto: bar, teatru, bar, teatru, bar, teatru, KGB Bar. Urcăm în KGB, undeva deasupra unei săli de teatru, însă dedesubtul unei săli de dans contemporan, ne luăm fiecare cîte ceva de băut, care cola, care bere, care altele, şi observăm cu uimire cum sala se umple încet-încet. Adam J. Sorkin face ultimele retuşuri pe traducerea celor cu care a colaborat îndeaproape, Sharon Mesmer şi Saviana Stănescu vorbesc cu toată lumea, neobosite; la un moment dat apare Nina Cassian, escortată de Cristi Neagoe. Am fost surprins să văd cu cîtă poftă de viaţă participă dna Cassian la evenimentele de acest fel, cum i se citeşte în ochi dorul de limba română şi cu cît interes urmăreşte, încă, poezia românească.
Lectura din seara de 3 a ieşit cum nu se poate mai bine. Fiecare dintre noi a adus ceva nou la peisajul care se contura. Elena Vlădăreanu a fost energică şi hotărîtă, Răzvan Ţupa - elegant ca-ntotdeauna, Nora Iuga - impecabilă în limba română, apoi interpretată foarte bine de Adam J. Sorkin, Vasile Leac - şugubăţ şi cu lipici la public, Kostea Vică - foarte up-to-date cu tehnologia, însă nu lipsit de umanitate, eu - superemoţionat, deci superserios (& super grav, se pare), Saviana Stănescu a făcut aproape un performance, iar Dan Sociu, well, Dan Sociu a fost superstar. A fost inteligent plasat ca ultimul care să citească, în caz că sala se răcea (şi nu s-a răcit). Dacă pînă atunci ardea, cînd a citit Sociu deja s-a trecut de-a dreptul la explozii. Una peste alta, lectura de la KGB i-a surprins & pus pe gînduri pe mulţi de acolo. Pe Brandon, Kevin, Calla şi Sabrina cu siguranţă, pentru că ne-am văzut în fiecare seară după aceea, pînă la plecare, la discuţii despre literatură şi nu numai. Am reuşit să evităm complet subiectul comunismului, din fericire, un subiect căruia îi venise timpul să fie îngropat odată, un subiect pe care toţi românii îl îmbrăţişează cînd ies din ţară.
Pe 5 mai 2008, la 38th cu 3rd, am avut a doua lectură, în sala Auditorium a Institutului Cultural Român din New York. Deja lucrurile stăteau cu totul altfel aici, publicul era diferit, unul mai degrabă românesc, puţin cam prea oficial pentru gustul meu, însă îndeajuns de receptiv încît şi această a doua lectură să iasă mişto. Am citit fiecare texte diferite faţă de cele din prima lectură, unii dintre noi şi în limba română, iar cei care au venit să ne asculte pentru a doua oară şi-au făcut, probabil, o imagine destul de clară despre ce scriem fiecare. 5 mai 2008 avea să fie seara doamnelor Nora Iuga şi Nina Cassian, fiecare dintre ele avînd nişte lecturi fulminante, adevărate performance-uri care au prins extrem de bine la public. Unde mai pui că şi discuţiile de după lectură au continuat în aceeaşi notă. A fost o încîntare să le asculţi vorbind despre inspiraţie, despre tehnică de lucru şi despre ceea ce face poezia să fie poezie. Interludiile au fost asigurate de Alex Harding şi saxofonul său magic, Alex dînd şi startul discuţiilor cu o întrebare despre ce ne inspiră şi care e diferenţa dintre inspiraţia scrisului şi inspiraţia jazz-ului. S-a răspuns şi alte întrebări din sală, Sabrina ne-a făcut o grămadă de fotografii şi cu asta s-a încheiat şi cea de-a doua seară de lectură. N-au apărut faimoşii români de dreapta din NY, şi bine au făcut, că n-aveam nici un chef de prostii tracomane sau de discuţii cretine.
Flashes
Cum în ultima seară m-am plimbat singur, pe jos, pînă m-au durut picioarele, cu Thom Yorke în urechi.
Cum Vasile Leac a vorbit o noapte întreagă cu Brandon, el în română, Brandon în engleză, şi s-au înţeles perfect.
Cum de pe terasa Corinei Şuteu, noaptea, se văd stopurile maşinilor de pe 3rd Ave. ca un rîu roşu pînă la linia orizontului.
Cum nu mai există rău de înălţime atunci cînd eşti pe cea mai înaltă clădire din New York, atît de sus că ţi se pare că te uiţi pe google maps la o hartă a Manhattan-ului.
Cum oraşul e murdar, zgomotos, poluat, cu vînt puternic din cauza clădirilor foarte înalte, scump, ieftin, viu, incredibil de viu, şi cum vreau să ajung din nou acolo, de data asta definitiv.
Cum a trebuit să merg tocmai pînă la NY ca să-mi dau seama cît de mişto sînt cu-adevărat oamenii cu care am plecat şi cu care împart Bucureştiul de-atîta timp.