Un clasic şi alert pulp negru ca smoala - Gone Baby Gone

Gone Baby Gone e al patrulea roman al lui Dennis Lehane care îi are ca eroi pe Patrick Kenzie şi Angie Gennaro, după A Drink Before the War, Darkness, Take My Hand şi Sacred. Căci nu poţi vorbi despre excelentul debut regizoral al inegalului actor Ben Affleck (aici, şi co-scenarist) fără să aminteşti underworld-ul sanglant, ambiguu şi majoritar blue collar din Dorchester, zona în care îşi plasează istoriile unul dintre cei mai interesanţi autori de thrillere recenţi. Deşi numele lui Lehane se leagă, pentru cinefili, de o altă adaptare cu panaş (Mystic River), mult mai tînărul Affleck îi face, cred, chiar mai multă dreptate. Poate pentru că a trăit, precum personajele, în acelaşi Boston. Oricum, e evident că omul a ştiut exact despre ce vorbeşte şi cum să arate.

Evitînd ferm şi curat capcanele melo-ieftine ale poveştilor cu copii răpiţi, el a ales să concentreze filmul (şi tensiunea) pe mîzga morală în care se trezeşte aruncat tînărul detectiv Kenzie (Casey Affleck) o dată ce acceptă să cerceteze aparent banalul caz. Rezultă un clasic şi alert pulp negru ca smoala (să zic noir?) în care nimeni nu e tocmai cine şi cum pare a fi, iar bunele intenţii duc... ştim cu toţii unde. Povestea, ca în mai orice film de gen, nu poate fi rezumată fără a îi strica din surprize şi răsturnări - care sînt, însă (treabă rară) organice şi plauzibile, nu fiţe şi trişuri de regie - şi e centrată pe cei doi anchetatori tineri dar mult mai duri şi hîrşiţi decît te-ar lăsa să crezi feţişoarele lor dulci; şi, deopotrivă, pe marasmul acelei zone sărace şi violente, pe dileme morale din care nu prea ai cum ieşi curat şi/sau întreg.

E un studiu de caractere în cel mai clasic şi bun sens al cuvîntului, dublat de un thriller procedural mustind de suspans şi susţinut de o distribuţie perfectă - de la veteranul Morgan Freeman în rol de şef de poliţie şi anchetator benevolent la Ed Harris sau revelaţia Amy Ryan (pe care unii o ştiu din The Wire) în chip de anti-mamă supremă - alcoolică, drogată şi, exceptînd cîteva clipe de panică, complet lipsită de remuşcări. Din care se detaşează, iar, juniorul Affleck, a cărui privire în devastatorul cadru final în care are întreaga perspectivă, chiar spune mai multe decît 1000 de cuvinte.

Gone Baby Gone mai demonstrează, fără emfază, dar şi fără drept de apel, că e mereu prea devreme să judeci&etichetezi pe cineva - după ce s-a reabilitat actoriceşte cu Hollywoodland, Ben Affleck se dovedeşte aici un admirabil, competent şi discret regizor.