Între evadarea cu Apolodor şi Ada Milea şi scufundarea scatologică din Stop the Tempo de Gianina Cărbunariu (două ultime propuneri spectaculare off), o mai fi existînd vreo cale de-a trăi în "România posacă", cum spunea un talentat condeier? "Candoarea înseamnă disidenţă!" spunea acelaşi, pe bună dreptate. Dar România burţii, a gunoaielor, a coprofiliei luată în piept, asumată şi pusă la zid, nu-i şi ea un soi de disidenţă? Oricum, este măcar un protest, fie că se consumă el la lumina cîtorva lanterne, înghesuit între mese şi scăunele de bar, în fum de ţigară, undeva în subsol la Green Hours (Teatrul Luni), pe Podul Mogoşoaiei sau, cum îi zicem acum, Calea Victoriei (după decenii de "victorii neîntrerupte", nici nu-mi mai vine să-i spun numele, chit că se referă la altceva).
Dincolo de imperfecţiuni sau teribilisme, spectacolul Gianinei Cărbunariu este încă o dovadă că artiştii tineri ştiu exact unde se află, că le pasă de tot şi toate, că generaţia lor este disperată, ca şi a noastră, doar că noi, obosiţi de atîta disperare trăită din zori de viaţă pînă înspre apusul ei, avem glasul mai stins şi puterile măcinate. Spectacolul ne-a inculcat un asemenea discurs încît doar cuvîntul "România" şi sunetele imnului său ne-au provocat rîsul, un rîs morocănos venit din sila de patriotismul în sărbătoare impus de comedianţii de carton ai demagogiilor. Textul şi spectacolul nu iartă mai nimic din spaţiul nostru geografic, din derizoriul în care ne tîrîm, fie cu aer de învinşi, fie de supravieţuitori, fie chiar de învingători.
Din educaţia primită, hăt, cînd ne controlam exprimarea, primele minute ale spectacolului m-au crispat. Mi se părea ieftin abuzul de vorbe pe şleau care ne schimonosesc viaţa pe stradă, în faţa micului şi marelui ecran - doară filmele americane, ştim cu toţii, abundă în shit şi fuck -, dar toate acestea aveau aici un rost, conturat treptat pînă la unda tragică din final. Soluţia propusă: deconectarea. Nu divertismentul deconectat, ci ruperea de toate, întreruperea sarabandei.
Gestul tinerilor nu este sub semnul gratuităţii decît aparent. Soluţia lor în fapt este lipsa de soluţii. Disperat am fost, disperat rămîn, căutînd. Ce? Doar Dumnezeu mai ştie! Dar El oare ştie? Cînd cei trei tineri actori talentaţi - Maria Obretin, Paula Gheorghe şi Rolando Matzangos - salutau publicul ce-i aplauda pe merit, încheiaseră nu un spectacol, ci propriul lor discurs asumat. Nu doar lectura cărţilor de identitate ne confirmă aserţiunea. Au o sinceritate frustă şi personală, ca şi textul regizoarei Gianina Cărbunariu.