Între strălucire şi morală - Emilia Galotti

Moda în literatură. V-aţi gândit vreodată că există trenduri în ficţiune? Nu stiluri, nu curente, ci trenduri. Un text cool, un roman fiţă, o piesă mişto. Nu vorbim aici de "prostioare" comerciale valabile pentru un public care vrea să-şi arate la teatru ultima poşetă Louis Vutton, ci chiar de literatură bună şi diferite estetici / tematici care sunt preocupante într-o anume perioadă de timp. Se poartă, de exemplu, Bogosian, Mamet, Ravenhill, Sarah Kane, Fosse şi se mai poartă textele clasice. Shakespeare, Cehov, Goethe nu se vor prăfui niciodată, sunt exact ca deux-pièces-urile lui Madame Chanel, vor fi întotdeauna la modă chiar dacă într-un sezon se vor recomanda ca ţinută de seară, iar în altul, doar pentru după-amiază. Deux-pièces-urile sunt veşnic fashionable şi nu eşti femeie dacă nu ai aşa ceva în dressing room. Aşa şi cu teatrul, nu eşti regizor/ actor dacă nu montezi / joci un Shakespeare sau un Cehov, judecată întemeiată căci se pot descoperi şi astăzi, şi peste o sută de ani sensuri noi sau viziuni proaspete în textele lor. Trendul ţine în acest caz doar de interpretare.

Cu Lessing însă situaţia este alta. Drama Emilia Galotti, considerată la vremea ei o lovitură pentru concepţiile rigide ale aristocraţiei, o revoltă împotriva căsătoriilor aranjate dictate de interese financiare mizează pe onoare ca valoare supremă. Este o poveste clasică: monarhul-despot se îndrăgosteşte de Emilia pe care o răpeşte chiar în ziua căsătoriei ei pentru a-şi satisface poftele, aceasta fiind apoi ucisă de tatăl ei ca să spele ruşinea familiei. Aici e aici, că în zilele noastre onoarea ca valoare morală a dispărut ca reper al comportamentului social. Însuşi conceptul de onoare este interpretabil, posibil să nu mai înţelegem astăzi acelaşi lucru ca acum 250 de ani. Oricum, "viaţă pentru onoare" este un târg greu imaginabil în zilele noastre astfel că piesa lui Lessing are un handicap serios de recuperat: tema. Regizorul Radu-Alexandru Nica îşi bazează spectacolul de la Teatrul Odeon exact pe această dificultate în a vorbi despre valori morale desuete astăzi şi încearcă un stil trendy pe un text untrendy.


De la onoare la inocenţă

Emilia Galotti spring - summer 2008-2009. Aşa ne anunţă un banner la începutul spectacolului. Din start e semnalizată astfel opţiunea pentru o variantă parodică a piesei lui Lessing. Radu Nica a optat pentru un transfer sublimat al dramei în zona sitcomurilor TV (americane). Textul redus drastic este pretext pentru o comedie cu personaje care păstrează o singură trăsătură de caracter, se mişcă rapid şi ostentativ, intriga se derulează pe repede-înainte într-un decor strălucitor ca staniolul de la ciocolată. Sigur că drama lui Lessing a pierdut aşa multe dintre sensurile filozofice, morale şi sociale. Spectacolul lui Nica vorbeşte despre inocenţa devorată de viciu, despre triumful absolut al răului asupra candorii, dar o face relaxat şi comic, fără încrâncenarea specifică textului. Personajele se inspiră din comportamentul animalelor, după cum sugerează caietul de sală (am remarcat caietele-program ale Teatrului Odeon, ingenioase, cu un conţinut bogat şi o grafică îndrăzneaţă, autoare Tamara Susoi, Laura Paraschiv şi graficiana Sabina Spatariu), întreaga junglă colcăie când simte miros de sânge. Inocenţa drapată în normalitate este prada delicioasă a viciului. Este o greşeală să fii pur, inocent, curat, onest. Valorile îndeobşte apreciate în teorie au dispărut cu totul în viaţa reală, iar societatea contemporană este nu imorală, ci a-morală.

Aparent un spectacol-hit, strălucitor, comic şi simplificat ca text, Emilia Galotti este de fapt un spectacol sofisticat. Asta întrucât drama se păstrează în notele sale principale, dar sensurile îi sunt canalizate spre o anume temă, aceea a ingenuităţii-victimă, iar personajele sunt esenţializate până la caricatură. Scenografia lui Andu Dumitrescu susţine această viziune, un catwalk pe care actorii alunecă la propriu situat într-un spaţiu închis, lucitor până la kitsch, un fel de laborator pentru studiu. Actorii impun o distanţă faţă de text, jucând ironic, ba chiar anti-text, ca şi cum piesa lui Lessing ar fi obiectul de disecţie.

Un cuplu lipsit de scrupule, ameţit de plăceri, versat în seducţie, un fel de vicontele de Valmont la dublu pune la cale tot felul de legături primejdioase. Marius Stănescu este într-o formă de zile mari, îi face plăcere să se joace în rolul lui Marinelli, pervers, şarmant şi respingător deopotrivă, minte diabolică, ioc conştiinţă şi milă, nici atât. Dacă Marinelli e imoral, Prinţul e amoral, cei doi alcătuiesc un cuplu menit să rămână împreună. Mihai Smarandache este un Prinţ puştan, încă neversat, figurant, răsfăţat şi adorabil, cu o totală lipsă de conştiinţă. Pentru cei care l-au văzut pe Smarandache cântând halucinant în E doar sfârşitul lumii în superba rochie neagră cu spatele gol, ei bine, actorul recidivează la cântat în notă comică pe post de Elvis, cu o senzualitate groasă, o seducţie de mucava, dar care face o victimă sigură. El o "abureşte" pe Emilia în grădina de maci, un rapel la câmpul cu maci în care adoarme Dorothy în drum spre Vrăjitorul din Oz. Puritatea este astfel ameţită de viciu. Inocenţa Emiliei (Cristina Marchisano) este înghiţită de mizeria morală din jurul ei, normalitatea pierde componenta esenţială în lumea modernă: spectaculosul. Emilia este normală, deci neinteresantă ori glamour-ul este o condiţie sine qua non pentru a supravieţui în jungla metropolitană. Acesta este şi motivul pentru care vedetele se bucură de atenţie, pentru strălucirea lor, uneori negativă (Becali este un tip spectaculos exact în acelaşi mod ca Simona Senzual, nu ştiu însă dacă Andrei Pleşu mai poate fi considerat drept strălucitor).

Spectacolul o readuce pe scenă pe Diana Gheorghian în rolul Mamei Emiliei, într-o formulă atipică a maternităţii. Cu instinctele materne atrofiate, ea îşi păstrează sexualitatea intactă şi are un mare potenţial nevalorificat în zona viciului. Mama este de fapt un Marinelli în stare latentă, dezagreabilitatea sa provenind din faptul că ea îşi sacrifică fără remuşcări propriul copil. Cu o plastică a corpului foarte bună, Diana Gheorghian reuşeşte un personaj atractiv-respingător, fascinant în androginitatea sa, febril şi dominator câteodată, periculos prin lipsa de afect şi tendinţa vicioasă. De partea cealaltă, instinctul matern se transferă la Tatăl Emiliei (Marian Ghenea), singurul posesor de conştiinţă, singurul practicant al moralei, singurul care acţionează în numele onoarei. Dar tocmai această singurătate a sa îl duce la eşec căci armura de cavaler rătăcitor pe tărâmul moralei nu este suficientă pentru a se apăra de invazia viciului. Personajul impresionează prin singurătate şi tandreţe, dar mai ales prin neputinţă. Asumarea eşecului ia forma cea mai gravă, a ucide pentru că nu găseşti altă cale este pentru Tată o înfrângere uriaşă. Morala s-a demodat şi el ştie asta.

Emilia Galotti este un spectacol pop, alert şi plin de umor, cu câteva reuşite actoriceşti notabile (Marius Stănescu, Mihai Smarandache, Diana Gheorghian), dar şi cu neîmpliniri (dezamăgitoare Ana Lazăr în Contesa Orsina). Poate că Lessing pierde câte ceva din textul său, dar spectatorul contemporan, agitat şi nerăbdător, s-ar putea să afle astfel de scriitorul german. În plus, spectacolul are rotunjimea şi strălucirea unui show. Ceea ce nu e puţin lucru.


Teatrul Odeon
Emilia Galotti, după G.E. Lessing
Traducerea: Lucian Blaga
Adaptarea: Radu-Alexandru Nica şi Anamaria Enescu
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Andu Dumitrescu
Mişcarea scenică: Adriana Bârză
Cu: Marius Stănescu, Mihai Smarandache, Marian Ghenea, Ionuţ Kivu, Diana Gheorghian, Ana Lazăr, Cristina Marchisano.